A fi contra
Cînd vrei să lauzi ceva, sau pe cineva, nu e obligatoriu să ai competenţa a ceea ce lauzi. Lauda porneşte ori din entuziasm sincer (chiar dacă inadecvat), ori dintr-un mărunt calcul de conjunctură. Ea stă, cu alte cuvinte, sub semnul
(private şi libere), dar, ca atare, nu face rău nimănui (cu excepţia, poate, a celui lăudat, chiar cînd e lăudat pe merit). Dacă însă, pentru a lăuda, nu ai nevoie, neapărat, de cunoaşterea de fond a „obiectului“ lăudat (căci, între altele, lauda nu se susţine, în mod necesar, prin „argumente“), pentru a combate trebuie să ştii foarte bine ceea ce combaţi. Lăudătorul unei persoane – sau susţinătorul unei cauze – poate fi inocent. Naiv, surescitat, abuziv (sau abuzat) emoţional, interesat (în cel mai rău caz), dar, de regulă, candid. Nu funcţionează pe bază de expertiză, ci pe bază de impuls, de spontaneitate afectivă, de „dilatatio animi“. E o specie de exaltare, de „însufleţire“, de
în beneficiul unei „valori“ (autentice sau doar aparente)
ta.
Spiritul critic e, dimpotrivă, expresia unei pregnante
Eul critic este
, sigur de el însuşi, bucuros să se diferenţieze de ceea ce critică, prin deriziune, asprime brutală sau vervă demolatoare. Lăudătorul vorbeşte despre altul. Contestatarul vorbeşte, preponderent, despre sine. Dar ca să-ţi impui autoritatea, trebuie să o ai. Nu vorbesc de autoritatea, mai mult sau mai puţin întîmplătoare, a vreunei funcţii sau a unei anumite notorietăţi publice, ci de autoritatea pe care nu o poate da decît
a subiectului de care te ocupi. Dacă vrei să dai de pămînt, în mod aplicat, consistent şi convingător, cu matematicienii, sau cu arhitecţii, sau cu scriitorimea, e musai să ştii ceva matematică, ceva arhitectură, ceva literatură. Altfel, pendulezi între tupeu ignar, agresivitate de paradă şi bombăneală ridicolă.
Toată această introducere, ca să ajung la mereu înteţita dezbatere despre orele de religie şi despre religie în general. Mi-am spus, în mai multe rînduri, punctul de vedere. Cred că a accepta religia ca materie de învăţămînt este cu totul legitim. şi binefăcător. Fie şi numai pentru că – vorba unui personaj din
-ul lui Platon – „despre orice învăţătură ar fi vorba, este foarte greu de spus că nu trebuie să ţi-o însuşeşti; s-ar zice că e bine să le ştii pe toate“. Dar, cînd e vorba de o materie amplă şi subtilă, e foarte important
îşi asumă răspunderea predării ei. Iar aici, am nesfîrşite obiecţiuni faţă de priceperea teologică şi pedagogică a profesorilor, faţă de manuale şi faţă de modul în care sînt concepute rostul şi strategia cursurilor.
Pe de altă parte, sînt uimit să văd cu cît aplomb se pronunţă asupra subiectului (fie că e vorba despre includerea religiei în programa şcolară, fie că e vorba de religie pur şi simplu) inşi ale căror cunoştinţe în materie sînt cvasi-nule. E limpede că nu s-au ocupat niciodată serios de domeniul la care se referă şi că îşi asumă un rol pentru care nu au altă acoperire decît vanitatea proprie şi o stingheritoare suficienţă intelectuală. E, de pildă, cazul unui profesor (de filozofie!) de la un liceu buzoian. E destul să-l vezi şi să-l auzi cinci minute, ca să-ţi dai seama că nici un om cu mintea aşezată nu-l poate lua în serios. Avem de-a face cu un caz „clasic“ de decompensare psiho-socială: în luptă cu frustrările unei minicariere (nu vreau să mă gîndesc cum arată „lecţiile“ lui de filozofie…) şi ale unei „nedrepte“ marginalităţi provinciale, omul s-a decis să-şi facă un mic monument public: s-a luat de popi şi de miniştri, a făcut valuri la Curtea Constituţională şi iată că a reuşit: a apărut în diferite studiouri de televiziune, a „combătut“ ţanţoş, şi-a alcătuit – de bine, de rău – un portret „de piaţă“. Amuzant e că discursul său are toate defectele pe care le reproşează „adversarilor“: volubilitate arogantă, ton mesianic, „eroism“ gata de „sacrificiu“, fanatism ireductibil (exprimat prin luciul tenebros al unei priviri aprige, dar mulţumite de sine). Pe scurt, ne confruntăm cu un fel de „mistic“ pe dos, cu un „fundamentalist“ de semn contrar, în luptă cu obscurantiştii, cu stricătorii de lege, cu instituţiile, cu „rămînerile în urmă“. Niciodată cu şubrezenia proprie, cu vădita sa incultură în tocmai teritoriul în care se agită fără complexe. Un haiduc solitar, devenit vedetă. Iancu Jianu de cartier! Fericit să se dea în stambă, să „rupă“, să răstoarne „orînduirea cea crudă şi nedreaptă“! Una peste alta, veleitarul „ilegalist“ are la activ, în sfîrşit, o ispravă! A dat lovitura! Buzăul şi patria îi sînt recunoscătoare! Îndrăznesc, totuşi, să spun că pînă şi „cauza“ lui (cu care nu sînt de acord) merita un avocat mai acătării…
În ultima vreme, m-a tulburat şi o altă specie de inadecvare, apropo de competenţa necesară în chestiunea religiei. Tot felul de „liberi cugetători“ par a-şi fi descoperit, de curînd, talente de hermeneuţi. Răsfoiesc Evanghelia şi fac băşcălie. Sau „apără“ creştinismul de el însuşi. Singura lor armă e, în cel mai bun caz, un anumit „bun-simţism“ previzibil, oricînd pe placul ateismului militant. În prima mea tinereţe, circula prin patria noastră o carte tradusă din ruseşte cu titlul
. Ceva de genul: „Auzi dumneata, cică Dumnezeu a făcut-o pe Eva dintr-o coastă! Haida de! Cum să faci un om dintr-un os?“. A coborî la un asemenea nivel e a comite marea imprudenţă de a ignora – cu un curaj sinucigaş – 2000 de ani de analiză de text şi comentariu expert (practicate de intelectuali prestigioşi, de la Sf. Augustin sau Origen pînă la Pascal, Heidegger şi Heisenberg), cu rezultatul că nu poţi depăşi stricta literalitate a unei cărţi, care se întîmplă să fie, pentru civilizaţia europeană, Cartea, o carte care e departe de a fi „la mintea cocoşului“, dacă te apleci asupra ei fără ţîfnă, fără voluptăţi polemice, fără histrionism scriitoricesc. Sigur, nimic nu e interzis. Poţi citi
şi să te tăvăleşti de rîs sau de indignare. Dar e păcat! Rişti să ratezi o bună întîlnire cu un text mai mult decît venerabil. În materie spirituală şi, de altfel, în orice materie, atacul cere, cum spuneam, solide acumulări, multă răbdare şi o îndelung exersată pricepere. Altfel, dansezi zglobiu pe sîrmă. Fără plasă…
