A da de citit

Într-o lume în care se citește tot mai puțin, sînt recunoscător personajelor, tot mai rare, care se străduiesc să dea de citit. Evident, cu cîteva nuanțe. Uneori, de pildă, mi se pare excesivă o anumită grafomanie egolatră, practicată năvalnic de o mulțime de condeieri autocomplezenți, gata să etaleze, zgomotos, mici frisoane lirico-metafizice, a căror unică utilitate este întreținerea pioasă a unei „nobile“ (și vide) imagini de sine. Se citește puțin, dar, în schimb, se scrie mult și fandosit. Prefer efortul editorilor, al celor care nu-și cultivă producția proprie, ci opera altora. Și al celor care nu pun pe piață produse „rentabile“, „trendy“, pline de mistere de doi bani sau de rețete „spirituale“, care îți promit „fericirea“ în numai cîțiva pași „inițiatici“.

Printre cei care dau de citit s-a impus, de cîțiva ani buni, dl Teșu Solomovici. Omul e controversat – după obiceiul locului – și printre unii români, și printre unii evrei. Semn bun. Domnia-sa oferă publicului documente care nu slujesc o teză, ci o cauză: cauza unui liberalism cultural, capabil să întrețină dezbateri care nu dezbină, ci alimentează spiritul comunitar. Ultima apariție a Editurii Teșu este volumul Noi, evreii, cuprinzînd publicistică „identitară“, semnată de Mihail Sebastian. (O bună ocazie de a comemora 110 ani de la nașterea autorului.) Pentru mine, unul – o lectură melancolic îmbogățitoare. Un prilej de a reflecta ce ar fi fost cultura noastră modernă fără Tristan Tzara, Ilarie Voronca, Marcel Iancu, B. Fundoianu, F. Aderca, Victor Brauner, H. Sanielevici, sau filologia românească fără Șăineanu și Tiktin (cel admirat de Iorga), etnografia românească și universală fără Moses Gaster etc. Antologia Noi, evreii (însoțită de solide note bio-bibliografice și de imagini inspirate, puțin sau deloc cunoscute) dovedește, fără abilități de paradă, că există și o istorie a bunei conviețuiri între „majoritari“ și „minoritari“, că, pe de altă parte, integrarea nu e totuna cu asimilarea, că un evreu ca Ion Trivale poate muri eroic, pentru „patria“ română, în Primul Război Mondial, că reprezentanți importanți ai spiritului autohton au putut fi solidari cu valorile concetățenilor lor evrei. Nu e vorba a relativiza aberația antisemitismului. E vorba a demonstra, cu inteligență, că nu prin stimularea confruntării resentimentare se pot reașeza lucrurile, ci și prin semnalarea concordiilor demonstrabile. Și prin reevaluare culturală. Ascendența iudaică (după mamă) a marelui călugăr Paisie Velicikovski, cel care a adus în Moldova „rugăciunea inimii“, face parte din temelia duhului ortodox, așa cum, în alt plan, ascendența iudaică a lui Alexandru Xenopol sau a lui Vasile Alecsandri nu pot fi evacuate din alcătuirea specifică a istoriei și literaturii noastre. Nu pot să nu amintesc și imaginea „zeflemistului“ Caragiale, agitîndu-se prin anticamera Parlamentului României pentru a sprijini obținerea cetățeniei române pentru un bun și prețuit prieten evreu. Asemenea fapte și încrucișări de destin fac un mai mare serviciu, prin rememorare, unei reconcilieri firești și durabile, decît anamneza sumbră, fără ieșire, a zelului răzbunător.

Repet: nu pledez nici pentru uitare, nici pentru un „împăciuitorism“ ipocrit. Pledez pentru o simultană recuperare a potențialului de căldură și speranță, pe care scrisul lui Sebastian, scrisul cuiva bîntuit, totuși, de tristeți, îl întruchipează adesea. Atunci cînd își îndeamnă, de pildă, cititorii să se ferească de „păcatul cel mare al dezanădejdii“, să creadă „într-o reînălțare a spiritului omenesc“. Sau cînd scrie un text ca acesta, ales de dl Solomovici drept motto al antologiei de care vorbim: „Mi se pare mai urgent și mai eficace să realizez în viața mea individuală acordul valorilor iudaice și al valorilor românești, din care această viață este făcută (…). Aș vrea să cunosc bunăoară legiuirea antisemită care va putea anula în ființa mea faptul irevocabil de a mă fi născut la Dunăre și de a iubi acest ținut“. Mi-l pot închipui pe minunatul Nicolae Cajal adoptînd și el, fără ezitare, acest mod de „a se situa în peisaj“. Și cred că nici lui Elie Wiesel nu i-ar fi displăcut…