Ziua Judecății se amînă – partidele de centru sînt cele care înclină balanța politică în Suedia

Duminică, 9 septembrie, Stockholm a fost sub asediu. Media din toată lumea și-a instalat camerele, microfoanele și laptop-urile, gata să relateze căderea unuia dintre ultimele bastioane europene ale democrației social-liberale – poate unul dintre cele mai prestigioase. Nimeni nu a vrut să rateze momentul dezastruos în care modelul suedez cedează, în cele din urmă, sub presiunea imigrației și a integrării eșuate. Mulți se așteptau ca Social-Democrații – forța politică dominantă a Suediei, de mai bine de un secol – să se năruie, așa cum s-a întîmplat și în alte țări europene cu partidele din această familie. Mai mult, era posibil ca populiștii de dreapta, Democrații Suedezi, cu rădăcini în scena neonazistă a anilor 1980, să le ia locul, ca principală forță a politicii suedeze. La așa ceva se așteptau reporterii și comentatorii sosiți de pretutindeni.

Dar nimic din toate acesta nu s-a întîmplat. Ziua Judecății s-a amînat. Unele trusturi de presă internaționale au transmis, totuși, comentariile pregătite de dinainte, atunci cînd au relatat despre rezultatele alegerilor, dar nici unul dintre cutremurele prezise de 10 grade Richter nu a avut loc, de fapt.

Chiar dacă Social-Democrații au avut cel mai slab rezultat din istorie, ei au obținut totuși 28,4% din voturi, într-o țară care are opt partide în Parlament. Ei rămîn cel mai mare partid suedez, depășindu-și cel mai apropiat rival, Partidul conservator Moderat, cu aproape 9%. Situația din Suedia nu poate fi descrisă ca un dezastru nuclear, dacă ne uităm la cvasi-eradicarea Partidului Socia-list din Franța, de anul trecut – și chiar la îngrijorătoarea înfrîngere a Partidului Social-Democrat din Germania (SPD).

Mai mult, Democrații Suedezi au încheiat alegerile cu mult sub pragul de 20%, sub țelul pe care și l-au propus. Încurajați de anumite companii de sondaje, care și au ajustat, în mod evident, eronat algoritmii – pentru a compensa faptul că în trecut au subestimat sistematic voturile populiste –, Democrații Suedezi au sperat că vor deveni cel mai mare partid al țării. Ei și-au dorit să-și dubleze măcar voturile, față de ultimele alegeri, așa cum au reușit de fiecare dată, de cînd Jimmie Åkesson a devenit președintele partidului în 2005. Și au obținut în cele din urmă 17,6% din voturi, cu 4,7% mai mult față de 2014. Ceea ce – chiar dacă înseamnă o victorie electorală și îi face să fie al treilea partid ca mărime din Suedia – nu reprezintă răsturnarea de situație la care mulți se așteptau, și cu atît mai puțin „preluarea puterii“ pe care unii comentatori străini au anticipat-o.

Și totuși, putem vorbi de un scrutin istoric, din mai multe puncte de vedere. Mai întîi, se confirmă faptul că și Suedia este, de acum, o țară europeană ca oricare alta, în care clasa politică trebuie să răspundă urgent întrebării cu care cele mai multe țări europene se confruntă deja de mai multă vreme: cum trebuie tratați populiștii eurosceptici de extremă dreaptă? Începînd cu 9 septembrie, aceasta nu mai este o întrebare tactic-teoretică, ci una de Realpolitik despre cum trebuie guvernată țara. Rămîne de văzut dacă Suedia alege calea austriacă – includerea în cabinet, sau măcar în mecanismul de sprijin parlamentar al guvernului, a populiștilor, după cum au procedat cancelarul Wolfgang Schüssel și Sebastian Kurz – sau pe cea germană – depășirea divizării politice dintre stînga și dreapta prin cooperarea între partidele de centru. Indiferent de calea aleasă, decizia Suediei va fi una consecventă – atît la nivel de politică internă, cît și în ceea ce privește poziția și rolul ei în Uniunea Europeană.

De fapt, aproape o treime din membrii noului Parlament doresc ca Suedia să părăsească Uniunea Europeană. În plus față de succesul Democraților Suedezi de dreapta, care se descriu ei înșiși ca naționaliști și social-conservatori, oponenții lor de la celălalt capăt al spectrului politic, Partidul de Stînga, au obținut 8% din voturi și șapte locuri în plus. Euroscepticii sînt astfel principalii cîștigători ai alegerilor.

După alegerile din 9 septembrie, prima și cea mai arzătoare sarcină ar fi depășirea impasului provocat de scorul cvasi-egal dintre blocurile tradiționale. Nici Partidul de Stînga, Verzii și Social-Democrații, la stînga spectrului, și nici Alianța de centru-dreapta, care cuprinde Partidul Popular Liberal, Partidul de Centru, Creștin-Democrații și Partidul Moderat, nu pot forma un guvern pe cont propriu. Astfel că toate privirile se îndreaptă, o dată în plus, spre Democrații Suedezi, în ideea că ei ar fi cei care pot înclina balanța.

Această perspectivă e de înțeles: „blocurile politice“ au fost o trăsătură definitorie a politicii suedeze din 1945 încoace, cel puțin. Și totuși, dacă urmărim cu atenție ceea ce s-a întîmplat în ajunul acestor alegeri și în noaptea care le a urmat, putem trage o altă concluzie. Nu e vorba de „înmormîntarea blocurilor politice“ proclamată de Stefan Löfvén, prim-ministru (încă) al social-democraților, dar s-ar putea, în schimb, să asistăm la nașterea unui nou bloc de dreapta, format din Creștini-Democrați, Partidul Moderat și Democrații Suedezi. În orice caz, se pare că partidele care vor decide efectiv viitorul politicii suedeze nu sînt cele marginale, ci cele două partide care se află, de fapt, în centrul balanței: Partidul Popular Liberal și Partidul de Centru.

Această schimbare de perspectivă pune în lumină sporirea puterii centrului politic și reprezintă, poate, adevărata răsturnare de situație din politica suedeză, din această toamnă; ar putea fi chiar începutul unui nou model suedez. În Europa sînt destui politicieni care ar avea de cîștigat urmînd maxima lui Theodor W. Adorno: „Sarcina aproape imposibilă este de a nu ne lăsa stupefiați nici de puterea altora și nici de lipsa noastră de putere.“ Oricît de dificil ar părea – și chiar dacă nu fiecare zi de vot e o Zi a Judecății –, multe lucruri depind de acest deziderat. 

Carl Henrik Fredriksson, scriitor și jurnalist, co-fondator al Eurozine și fost redactor-șef al Ord&Bild, cea mai veche revistă culturală suedeză, trăiește în Viena.

traducere din limba engleză de Matei PLEȘU