Zidul de Kenturi

De la Revoluţie încoace, sociologii noştri au avut multă treabă. Cînd n-au scos sondaje senzaţionale cu cîştigători la prezidenţiale, au scris, cu o nostalgie pe invers, despre tinereţea noastră sub comunism. O nostalgie corozivă, care taie felii din răul acelei vremi, pe care îl pune la microscop şi-l publică full color în publicaţii frumos îngrijite. Operele astea sînt concepute cu ochi comercial pentru uzul diverşilor alter-nostalgici, doritori să se întoarcă în iad ca să-şi mai ia un tăciune amintire. Dar şi cu pasiune: n-a rămas nici o ticăloşie, nici un mecanism al represiunii, nici o cicatrice investigată, măsurată şi explicată ştiinţific. Aşa cum şi-ar fi dorit, fără îndoială, chiar fondatorii acelei ideologii. Citesc şi eu aşa ceva şi mă simt bine cînd închid cartea şi mă întorc în lumea de azi - la fel cum publicul de la ora 5 se bucură să se întoarcă în viaţa lui, unde n-a fost nimeni aplatizat azi cu maşina, extras dintr-un puţ sau asamblat la morgă după explozie. E cool. Venim acum la zidul din titlu. Care e extras dintr-o realitate istorică: în vremea aceea societatea românească era separată de un singur obstacol: zidul de Kentane. Zidul care îi despărţea pe cei care îşi permiteau să fumeze ţigările astea de cei care le foloseau umil, ca monedă de schimb. În spatele zidului se adăposteau figuri diverse, de la vînzători de gostat şi pînă la directori de întreprindere ori ofiţeri de servicii secrete (care, fiind secrete, nu ştiau nici ele pe vremea aceea că fac poliţie politică. Deh, au fost scăpări şi-n comunism!). Oamenii ăştia cu Kentanul în gură au început să se înmulţească în anii ’80, cînd ţigara dispăruse din magazine, la fel ca bunul-simţ din mediul înconjurător. Cei care fumau Kent erau, paradoxal, profitorii sistemului şi în acelaşi timp revoltaţii lui. Evident că erau perfect integraţi, capabili să vorbească lătratul oficial care trecea drept limba română şi să practice, în acelaşi timp, cutumele corupţiei de mic litraj a socialismului. La fiecare fum însă, oamenii ăştia se vedeau cetăţeni ai Occidentului opulent, evadaţi într-o realitate situată la 1000 de kilometri mai departe, pe care încercau s-o aproximeze, cu mijloace locale. Existau mai multe surse de Kentane. Aproape toate controlate de sistem, care răsplătea cu nicotină o mulţime de lucruri utile, de la delaţiuni, la gudurături şi ore suplimentare cu urechea sub căşti. Cei care aveau acces la o sursă de Kent erau ca icoanele făcătoare de minuni: lumea se strîngea în jurul lor, poate cine ştie, pica ceva mir. Între cele puţine surse, aflate aparent în afara controlului oficial, se aflau studenţii străini. Statul nostru nu putea controla cu ce vin de acasă şi ce ţigări cumpără din shop, însă putea face altceva: restricţiona accesul la ei. Şi-l transforma de fapt într-o răsplată, rezervată celor cu merite. Nu era puţin lucru. Studenţii străini erau cei mai importanţi furnizori de cafea, ţigări, blugi şi casetofoane, din centrele universitare. Reţelele create în jurul lor erau similare celor de distribuţie de astăzi, cu deosebirea că erau conspirative (chiar şi cînd în ele intrau miliţieni şi securişti). Nodurile reţelelor, evident, puneau, fiecare, un adaos comercial - pînă cînd Kentul, plecat cu vreo 30-40 de lei de la străini, ajungea la 100. Cel mai sănătos, evident, era să fii cît mai aproape de originea reţelei - în clasă cu acei studenţi sau la catedră. Aţi înţeles unde bat, fără mare subtilitate. Ca Mona Muscă au fost mii de profesori, iar alţii se băteau să ajungă în locul lor. Nu ştiu cum se făceau concursurile pentru acele posturi, însă în multe cazuri numirile erau premii pentru servicii făcute unuia sau altuia - cînd nu se obţineau prin naştere, într-o familie de nomenclaturişti. Ca să ajungi în contact cu furnizorul, ca să sari peste zidul de Kentane trebuia să plăteşti cumva. Luaţi-o însă ca pe o investiţie: pînă la urmă, recuperai banii, dacă ştiai cum să te descurci. Şi nu te deranja nimeni cînd mai aveai şi un spate la Securitate. Era şi asta un mic început de capitalism, pe care sistemul s-a făcut că nu-l vede, pînă în ultima clipă. Şi a avut dreptate: cei care au făcut practică atunci au fost învingătorii capitalismului adevărat. Zidul de Kenturi a rămas în picioare.