Zgubilitic
Multe dintre creațiile lexicale ale registrului colocvial nu au intrat încă în dicționarele noastre generale, deși circulă de mai multe decenii în oralitate și au fost, fie și sporadic, consemnate în scris. Un cuvînt marcat comic și peiorativ ca zgubilitic nu a pătruns în DEX și nu apare nici în inventarul ultimei ediții a Dicționarului ortografic, ortoepic și morfologic (DOOM). Absența din DOOM este un lucru destul de firesc, pentru că termenul aparține unui registru non-standard, în care nu se impune normarea explicită; în acest caz, ar fi fost totuși de folos să se valideze alegerea între două variante grafice în uz: sgubilitic și zgubilitic. Autorii platformei DEXonline nu ignoră cuvîntul, pentru care reproduc explicația din a doua ediție a Dicționarului de cuvinte recente (1997) al Floricăi Dimitrescu. Adjectivul atrăsese mai demult atenția lingviștilor: fusese înregistrat încă din prima ediție a respectivului dicționar (din 1982), pe baza semnalării sale de către Alexandru Niculescu, în articolul „Umor lingvistic tineresc”, publicat în România literară, nr. 29, din 1979. Adjectivul, cu circulație prin excelență orală, a fost definit ca „excentric, deosebit, printr-o comportare proprie, ciudată”, fiind transcris mai întîi cu s- inițial (sgubilitic), formă cu care apare în primele două ediții ale dicționarului; în ediția a III-a, din 2013, a fost însă preferată ortografierea cu z- inițial, pe care o recomandase într-o recenzie Coman Lupu. Într-adevăr, aceasta e varianta mai frecventă în atestările scrise și cea care corespunde poziției fonetice de neutralizare a opoziției surd/sonor și de sonorizare prin asimilare, înainte de g (ca în zgomot, zgîriat, zgură etc.).
Cuvîntul e peiorativ, dar nu presupune un grad ridicat de agresivitate; dimpotrivă, poate fi folosit cu note de simpatie și admirație, cu un sens variabil, care acoperă o gamă largă de manifestări atipice, ca echivalent pentru aiurit, zăpăcit, excentric, nebun etc. A apărut în limbajul tinerilor, poate chiar al copiilor, probabil prin contaminare, deraiere lexicală și exploatare a simbolismului fonetic: altfel spus, prin producerea unei combinații sonore expresive, care creează asocierile dorite, fără a urma un tipar derivativ regulat. Că e un cuvînt relativ nou o dovedesc nu doar primele sale atestări, din anii 1970-1980, dar și finala în -litic, care avea nevoie de existența unor modele culte, chiar savante, presupunînd cunoașterea de către vorbitori a unor termeni științifici, mai ales medicali. În articolul citat, Alexandru Niculescu sugera o posibilă asociere cu paralitic. Într-un studiu ulterior („Substituția lexicală voluntară în vorbirea neformală”, în Fonetică și dialectologie, 2000), Constantin Dominte presupunea o contaminare glumeață, eventual între zglobiu și sifilitic (cuvînt folosit în argoul juvenil al epocii ca termen depreciativ, îndepărtat de sensul medical inițial). Primul segment fonetic al cuvîntului (zg-) se regăsește în mai vechi împrumuturi slave (zgomot, a zgîrci, zglobiu), în cuvinte moștenite din latină (zgîria, zgaibă) sau cu origine necunoscută (zgîtie, a zgudui). Cuvinte care să înceapă cu secvența zgu- sînt foarte puține în română; dintre acestea, ne putem gîndi la o posibilă asociere cu verbul a zgudui (într-o ipotetică evocare a „creierului zguduit”), dar terenul e doar al presupunerilor.
Creația lexicală juvenilă e atestată cam în aceeași perioadă, în 1982, și în titlul unei proze de Mihail Grămescu, publicate în Viața Românească (nr. 5): „Zgubilitica Mișoné“. Ulterior, prezența cuvîntului în texte literare se amplifică, exemplele demonstrînd și noile sale ipostaze gramaticale, respectiv substantivizarea – „l-au calmat pe zgubilitic” (Dan Lungu, Băieți de gașcă) – și folosirea adverbială: „conturează zgubilitic forma literelor” (Emil Brumaru, Poetul la masa de lucru). În Internet, cuvîntul nu pare a fi foarte popular, dar nici nu dispare cu totul, dovedindu-și în continuare flexibilitatea semantică, adaptarea la contexte mai mult sau mai puțin ironice: „Am fost un copil extrem de zgubilitic şi de zvăpăiat” (taifasuri.ro); „în orice societate există cam 20% zgubilitici (uneori ceva mai mult, alteori ceva mai puțin)” (republica.ro); „Fanii îl cunosc în ipostaza sa zgubilitică” (national.ro). Zgubilitic este folosit și ca pseudonim și intră în componența unor denumiri glumețe; în plus, produce alte forme asemănătoare, prin trunchiere (zgubi), prin substituția terminației (zgubilici) și chiar prin refacerea ad-hoc a unui verb, a se zgubili: „M-am zgubilit” (Eugen Istodor, în Dilema veche, nr. 756, 2018). Forma zgubilit, înregistrată în Dicționarul de cuvinte recente dintr-un articol al lui Constantin Țoiu („Niște zgubiliți”, în România literară, nr. 35, 1996), pare o creație izolată, scriitoricească.
Cuvîntul zgubilitic nu s-a răspîndit prea mult, dar își păstrează expresivitatea prin felul în care pare să parodieze o terminologie medicală (psihiatrică), prin contrastul comic între simbolismul lipsit de eufonie al primei sale părți și terminația savantă.
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice(Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
