You say that you must and you will
Cred că am mai scris despre experiența primului salariu pe care l-am luat ca profesor. Era prin anul 1996 și locuiam cu părinții, iar din acest prim salariu îmi doream foarte mult să-mi cumpăr un televizor color. Unul second-hand, pentru că în vremurile acelea nici nu se punea problema unuia nou și, de altfel, nici nu prea cred că erau încă magazine din care să cumperi așa ceva. Primul meu salariu mi-a ajuns pentru o jumătate de televizor second-hand, așadar, un Sony. Diferența de preț au suportat-o părinții mei.
Au trecut mulți ani pînă cînd am ajuns să am un salariu din care să îmi pot cumpăra singur un televizor color, eventual nou. Ce-am făcut în acei ani? Am continuat să fiu profesor. La țară mai întîi, apoi în licee tehnologice, la clase de ucenici și de profesională, la clase dificile, în medii dificile adesea. Nu știam prea bine și nici nu mă gîndeam prea mult ce mă ținea. Cumva, simțeam că îmi este locul acolo, printre elevi, cu o materie pe care o iubeam și cu un efort de a o face cît mai interesantă, mai atractivă, mai accesibilă lor, acestor elevi. Și anii au trecut. Am ajuns șef de catedră, coordonator de cerc metodic, am început să mai scriu auxiliare didactice, mi-am dat gradele didactice, apoi, la un moment dat, la puțin timp după ce îmi făcuse o inspecție, doamna inspectoare de limba și literatura română din acele vremuri mi-a propus să devin inspector alături de dînsa. Îmi permiteam, probabil, în acele momente, un televizor, aveam vreo două rate, un apartament luat cu credit și încă nu aveam carnet de șofer și mașină. Dădeam meditații, este adevărat, pentru că altfel nu puteam supraviețui. Un copil era și el pe drum. Și-apoi anii iar au trecut. Copilul meu este mare acum, licean. Profesor am rămas, chiar dacă am trecut prin funcții. Am acumulat și diverse alte competențe și mi-am diversificat mult domeniile de interes profesional și de expertiză. Pot să îmi cumpăr lejer televizorul dorit, dacă mă apucă neapărat cheful să-l schimb pe cel aflat acum în sufragerie. Dar cînd mi-am cumpărat primul televizor, nu mă gîndeam atît de departe și, chiar dacă nu-mi permiteam să-l cumpăr doar din salariul meu, nu mă prea gîndeam că asta e din cauză că sînt profesor.
Am citit astăzi cîteva articole despre cum se preconizează niște creșteri salariale pentru profesori, începînd cu anul viitor. Discuții despre cît de nesemnificativă este această creștere. Și este! De altfel, subiectul acesta, al salarizării profesorilor, este unul cel puțin la fel de vechi pe cît sînt și eu în învățămînt. Sînt vechi, domnule! Chiar dacă nu printre cei mai vechi. Și am auzit de multe ori refrenul salariilor dezonorante pe care le avem. Ba chiar al salariilor cu care nu poți supraviețui, mai ales ca profesor debutant. Și cam așa este. Cum poți supraviețui, dacă nu ai un sprijin suplimentar, cu un salariu de aproximativ 2.500 de lei, ca profesor debutant? Dacă trebuie să îți plătești o chirie, să îți cumperi haine în care să te simți cît de cît prezentabil, să îți cumperi mîncare, eventual și cărți. Sau să îți poți permite cîte o ieșire în oraș, o excursie, un spectacol etc.
Discuția pe care am auzit-o de multe ori, legată de acest subiect, a fost că unul dintre mijloacele prin care ar putea crește calitatea învățămîntului ar fi o salarizare mai bună a profesorilor. Una care să le asigure un nivel de trai cel puțin decent, astfel încît să nu mai trăiască cu grija zilei de mîine și să își simtă demnitatea respectată. Respectată de guvernanți, de elevi, de părinți, de societate în general, pentru că această stimă față de statutul profesorilor a cunoscut în timp o dramatică prăbușire. Și, pe de o parte, sînt întru totul de acord cu această abordare. Dar aș nuanța-o puțin.
Vorbeam zilele trecute cu cineva care conduce o școală privată. Școală care își permite să plătească profesorii angajați cam cu o dată și jumătate salariul unui profesor de la stat. Îmi spunea că întîmpină dificultăți cu motivarea angajaților profesori. Și în discuție am convenit fără prea multe dezbateri, fiind și eu de aceeași părere, că salarizarea superioară nu asigură o creștere a calității și a motivației. Că, în fond, un profesor va fi bun și dedicat indiferent de salariul care i se dă, dacă simte că acolo e locul în care găsește satisfacție profesională. Salariul mai bun îi asigură eventual un plus de confort al vieții, mai mult timp liber, dacă nu trebuie să dea meditații sau să își ia un al doilea job, timp pe care adesea îl va dedica dezvoltării sale profesionale. Dar un profesor care nu găsește în această meserie un scop intrinsec nu va deveni mai performant printr-o salarizare superioară. Motivația profesională nu ți-o dă salarizarea, ți-o dă scopul împlinirii de sine. Și, în fond, aceasta este situația în orice domeniu profesional. Un medic nu va deveni mai bun prin salarizare, decît dacă el însuși este oricum devotat profesiei.
Să nu fiu înțeles greșit: salarizarea corespunzătoare, prin care asiguri decența și demnitatea, statutul, este obligatorie, dar nu pentru creșterea calității profesionale, în primul rînd. Ci pentru a manifesta respectul în raport cu valoarea umanului în sine. Pentru a asigura decența și demnitatea unei societăți, în fond. Sigur, motivația se împrospătează, se revigorează prin asigurarea demnității, dar nu este intrinsecă ei.
Ca să mă joc puțin, scoțînd din context versurile lui Leonard Cohen din piesa „Different sides“, de o parte este cel ce rostește „I say that you shouldn’t, you couldn’t, you can’t”, iar de partea cealaltă este cel care rostește „You say that you must and you will”. Profesorii au nevoie de salarii, au nevoie de bani, pentru că trebuie să trăiască decent, iar decența este o valoare mijloc, fără de care nu poți ajunge la valorile scopuri. Însă motivația, care este motorul valorilor scopuri, nu se alimentează cu bani.
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.
