Weekenduri vechi și noi

În discuțiile despre starea limbii române actuale și mai ales despre numeroasele împrumuturi lexicale din engleză se invocă uneori, printre alte exemple, și un cuvînt nu tocmai recent: weekend. Perceput de unii vorbitori ca inutil (pentru că s-ar putea echivala prin perifraza sfîrșit de săptămînă), termenul este apărat de alții, care îl consideră un anglicism necesar, pentru că este mai scurt decît echivalarea sa și pentru că are un sens mai puțin ambiguu, legînd determinarea temporală de o destinație specifică: „sfîrșit de săptămînă (cuprinzînd sîmbăta și duminica), destinat odihnei” (DEX). Weekend are o răspîndire internațională, dar a produs în unele limbi și traduceri, în genere folosite alternativ, adesea reflectînd atitudini antineologistice: în franceză fin de semaine, în italiană fine settimana, în spaniolă fin de semana etc. În dicționarul anglicismelor europene coordonat de Manfred Görlach (apărut în 2001) se arată că sînt foarte puține limbile din eșantionul lingvistic investigat care să fi preferat traducerea – germana (Wochenende), finlandeza, spaniola –, dar chiar și în acestea forma weekend circulă în spațiul public. În franceză cuvîntul este acceptat de dicționare, ca împrumut din engleză atestat din 1926 (Trésor de la langue française informatisé).

În cazul limbii române, e interesant să descoperim cît de timpuriu a fost preluat anglicismul și ce răspîndire rapidă a avut. A fost întîrziată doar înregistrarea sa în dicționarele generale. Cuvîntul era totuși inclus în prima ediție a Dicționarului explicativ (DEX), în 1975, inițial scris week-end, cu cratimă între elementele sale componente. Scrierea fără cratimă (weekend) va fi impusă de a doua ediție a Dicționarului ortografic, ortoepic și morfologic (DOOM, 2005). Dicționarul limbii române (DLR) și Micul dicționar academic (MDA) indică drept primă atestare a cuvîntului folosirea sa în 1970, în revista Cinema.

De fapt, cuvîntul apăruse în presa românească cu mult timp în urmă, acum mai bine de un secol. La început atestările sale erau izolate, în texte care se refereau explicit la spațiul cultural și lingvistic englezesc și puneau cuvîntul nou între ghilimele. Cea mai veche atestare pe care am găsit-o (deocamdată) este din ziarul Dimineața, din 29.08.1915, într-un articol despre începutul Primului Război Mondial: „În ziua de vineri, 31 iulie 1914, londonezul, părăsind orașul său zăpușitor ca să se bucure de «week-end» la mare, ar fi pus rămășag că va fi pace”. Cuvîntul era inițial explicat: „englezii numesc «Week End» vacanța pe care și-o dau de obicei de sîmbătă pînă luni la prînz, vacanță pe care caută s-o petreacă întotdeauna departe de Londra, la țară” (Viața Românească, nr. 10, 1921). În perioada interbelică, weekend a fost folosit tot mai des în revistele vremii, fiind asociat cu spiritul modern, cu reperele occidentale și cu tendințele modei: în articolul „Week-End!“ era descris ca un „cuvînt drăguț și plin de farmec, pe care nu știu zău dacă l-am gustat și noi vreodată, în epoca aceasta de viață intensă, de capricii înfrigurate, de deplasări fugitive” (Rampa, 5.08.1923). Articolul propunea un nou mod de petrecere a timpului liber, deplîngînd conservatorismul românilor („popor îndărătnic și ruginit în metehne”), care preferă lungile vilegiaturi de vară: „Și în timpul acesta streinătatea care inovează din cînd în cînd lucruri practice va adopta definitiv «Week-End-ul», séjour-ul acela nostim, scornit de fantezia inepuizabilă a englezului, excursia neprevăzută, de două, trei zile, cu ruck-sacul în spinare, cu costumul comod de sport, fără bagaje și complicații, fără comodități luxoase, dar cu mici plăceri simple și rustice” (ibid.). Limbajul perioadei interbelice se dovedește mai anglicizat decît am fi fost tentați să o credem: „După șase zile de «hard labor», omul modern își acordă un week-end” (Cuvîntul, 23.03.1938); „Week-end-ul, vacanța sfîrșitului de săptămînă, este într-adevăr mai mult decît o modă, ea a devenit o necesitate. Cu automobilul, cu trenul, cu autobuzul sau chiar pe jos, fenomenul exodului din orașe are loc săptămînal. Un nou obicei reclamă și o nouă toaletă. Toaleta de week-end nu mai poate lipsi din nici o garderobă” (Ilustrațiunea română, 28.08.1935); „ideea (...) de a se introduce și la noi ceea ce englezii numesc «week-end» (sfîrșit de săptămînă) și care de fapt e utilizarea sîmbetei după amiazi și a zilei de duminecă pentru odihnă și recreații”; „acel «week-end» care a cucerit aproape toate țările civilizate” (Oglinda lumii, 1927); „moda week-end-ului a fost adoptată rapid în Europa Centrală, ca orice obicei venit din America” (Rampa, 1927); „Am început să ne dedăm la week-end ca niște veritabili britanici. De cînd, mai ales, ne-a dăruit d. Dobrescu Snagovul, week-endul nostru se completează și cu puțin tamping, ba chiar, în ultima vreme, cu un vag yachting. Sîntem dar pe drumul unei vădite occidentalizări, și încă de pură nuanță anglosaxonă)”; „După englezi, numai noi mai putem rămîne dumineca atît de calmi și indiferenți, la Snagov, la Sinaia sau pe plaja de la forie, cînd știm bine ce criză economică ne așteaptă luni” („Despre week-end“, în Rampa, 24.07.1933).

Cuvîntul se impusese atît de bine, încît avea să fie folosit și după război, în plină perioadă comunistă, în ciuda cenzurii ideologice și lingvistice care limita și împrumuturile din engleză, și libertățile periculoase ale petrecerii timpului liber. Îl găsim adesea folosit cu precauții, pus în relație cu eficiența muncii, ca într-o campanie a revistei România pitorească, din 1975, cu titlul Week-end? Ce bine ar fi dacă ar fi...: „Să plecăm de sîmbătă seara pînă pe la înserarea de a doua zi, cu familia, într-un anume punct beat de verdeață sau de apă al orașului (...) și de luni, proaspeți, să pornim spre fabrici, spre birouri”. Alteori, cuvîntul e chiar reinterpretat ideologic, în spiritul lozincii sărbătorim prin muncă: „Dînd un alt înțeles cuvîntului week-end, cules din revistele pe care le citește, N. Ț., cel ce a lucrat în fruntea unei brigăzi formate din 60 de oameni la străpungerea galeriei Cerna – Motru, spune: «Noi ne-am făcut datoria și am lăsat treaba în seama betoniștilor și am început week-end-ul în altă parte, că sînt în țara asta multe stînci de mutat dintr-un loc în altul»” (Scînteia, 12.11.1975.)

Intervalul temporal și chiar asocierea cu un tip anume de petrecere a timpului au putut varia în funcție de condițiile economice, de politicile sociale și de moda culturală; forma cuvîntului a rezistat însă foarte bine.

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).