Vremea zidurilor
Militarii americani, alături de forţele de ordine irakiene, construiesc în nordul Bagdadului, pe malul estic al Tigrului, un zid menit să separe comunitatea sunnită din suburbia Adhamiyah de vasta comunitate şiită care o înconjoară. Doar o stradă desparte pe sunniţi de şiiţi în această suburbie a Bgdadului şi, ca să detoneze o bombă în cartierul vrăjmaş, teroristul nu are decît să traverseze. Şi asta se întîmplă sîngeros de des. Aici au loc frecvent atacuri cu bombă în care fiecare dintre cele două comunităţi religioase sînt antrenate ca într-o spirală fără sfîrşit. Zidul va fi înalt cam de 4 metri şi lung de aproape 6 kilometri. Această construcţie face parte din planul de securizare a Bagdadului, practic ultima şansă a preşedintelui Bush de a mai întoarce în favoarea sa ceva ce, pentru cei mai mulţi dintre liderii politici şi dintre comentatori, este deja ireversibil - şi anume falimentul politicii administraţiei sale în Irak. Zidurile dau fiori. Prima reacţie cînd afli că undeva în lume se construieşte un zid menit să separe oameni, să oprească accesul unora către ceilalţi, este şi cea de bun-simţ. Spui, axiomatic, că niciodată un zid nu a rezolvat o problemă şi te revolţi puţin. Cel mai recent experiment al lumii mele în această materie este, poate, şi cel mai celebru zid al secolului al XX-lea: Zidul Berlinului. Încărcat de o copleşitoare simbolistică geo-strategică, politică, filozofică şi, mai ales, umană, acest zid, construit anume ca să izoleze cetăţeanul Estului comunizat de Vestul liber, a căzut atunci cînd regimul care l-a construit s-a prăbuşit, la rîndu-i. Pentru unul ca mine, deci, un zid de separaţie e ca o rană adîncă şi rece. Iar lumea de astăzi e plină de asemenea răni. Pe la ştiri, mai avem, din cînd în cînd, veşti despre zidul construit de cabinetul Sharon acum vreo 4-5 ani, pentru a separa Teritoriile de Israel, de-a lungul faimoasei "linii verzi" stabilită în 1949. Acest zid, înalt cam de 8 metri, cu o "zonă exclusivă" de 60 de metri în jurul său, a stîrnit furiile multor organizaţii dedicate drepturilor omului, a primit critici de la ONU şi a avut - şi are încă - o imagine catastrofală în presa lumii libere. Fapt este că, scopul pentru care a fost ridicat pare a fi fost atins: infiltrările teroriştilor dinspre Teritorii spre Israel s-au rărit semnificativ, iar numărul atacurilor sinucigaşe produse de islamişti radicali în oraşele evreieşti şi, mai ales, la Ierusalim, a scăzut simţitor. Experţii în securitate, lucrînd cu date certe, nu pot nega rolul major al acestui zid, în oprirea acţiunilor teroriste. Dar acest fapt nu face zidul mai puţin antipatic ochiului occidental. Un alt zid celebru, cu funcţie precisă de stopare a migraţiei este aşa-numitul "Tortilla Wall", zidul pe care SUA îl construiesc la graniţa cu Mexicul, lung de 22 km. Rolul acestui zid este acela de a opri accesul emigranţilor clandestini dinspre Mexic spre SUA. Şi acesta este un zid controversat, care a stîrnit în America şi aplauze şi, critici vehemente, dar şi umorul marelui Jay Leno: "Sînt uimit de inteligenţa membrilor Congresului care au acceptat acest zid. Va să zică, vor să securizeze cu un zid de 22 km o graniţă de peste 3000 km. Briliant. Să-i aplaudăm!". Dar, poate că zidul cel mai faimos din lume este Zidul chinezesc, lung de 6400 km şi care a apărat vreme de 10 secole nordul Imperiului chinez. Acum, ne raportăm la el ca la un impresionant monument, mărturie a unui trecut colosal şi a puterii imense a Chinei, dacă nu, chiar mai mult, ca la o mărturie a forţei constructive a civilizaţiei umane. Zidul chinezesc, odată descărcat de orice rol militar, a devenit monument istoric şi legitim prilej de meditaţie pentru oricine trece pe acolo. Într-un fel, Zidul chinezesc a căzut atunci cînd utilitatea lui strategică s-a dizolvat. Dar, în alt fel, el rămîne în picioare, căpătînd alte semnificaţii. Toate aceste ziduri au ceva în comun. Separă. De aceea, poate cu excepţia Zidului chinezesc, nici nu au vreo ambiţie estetică, nici nu îşi propun să se integreze în vreun peisaj, nici nu vor să aducă vreo contribuţie urbanistică. Dimpotrivă, sînt ziduri urîte, respingătoare (de-aia au şi fost construite, să alunge oamenii, nu să-i ademenească!) care schilodesc şi amputează. Trăim, din cîte îmi dau seama, în plină vreme a zidurilor. Idealurile gingaşe de tip flower power - "să ne iubim cu toţii într-o lume fără diferenţe" - par mai naive ca niciodată. Există, pentru cine mai consumă aşa ceva, şi o consolare. Înţelepciunea vetero-testamentară ne spune că e o vreme pentru a construi (chiar şi ziduri) şi o vreme pentru a dărîma ceea ce s-a construit. Dar lumea zidurilor, oricît de ciudat ar suna, pare mai sigură. Înconjurat de separaţii solide, omul actual se simte cu mult mai bine, deşi conştiinţa sa, educaţia sa, valorile în care a fost crescut îl împiedică să admită că aşa este. Ştiu, o sumedenie de sufletele frumoase şi inteligenţe bine garnisite cu sentimente pozitive vor spune că zidul oferă o siguranţă aparentă, că izolarea nu este o soluţie, că zidul, de fapt, nu poate opri nimic tocmai pentru că are ambiţia de a opri totul, şi, oricum, nu există zid impenetrabil sau, cel puţin, zid de neevitat. O fi adevărat. Eu cred însă că există o vreme în care trebuie să ne separăm, tocmai pentru ca, mai tîrziu, să ne regăsim într-o solidaritate autentică, pe baza asemănărilor reale şi a valorilor adînci din noi, şi nu pentru că aşa ne cer teorii de carton şi lozinci prefabricate. Priviţi tendinţele globale. Europa se uneşte, se integrează, dar în acelaşi timp se separă cu o evidenţă tot mai mare de vecinii din Est sau de fratele transatlantic. La noi, în România de acum, apele se separă, zidurile interioare se ridică, trăim tot mai acut sentimentul că nu vrem să împărţim nimic cu anumiţi concetăţeni. Eu, unul, nu vreau să am absolut nimic în comun cu oameni precum Mircea Geoană ori Dan Voiculescu. Desigur, şi dumneavoastră aveţi lista proprie de oameni de care vă vreţi separaţi, fie şi numai din raţiuni de minimă igienă morală. Trebuie să construiţi zidul. Simt că societatea românească este împinsă într-o asemenea opţiune şi nu trebuie să se sperie de ea. Poate că trăim o vreme a zidurilor. Să le ridicăm, aşadar, cu curaj şi cu conştiinţa că, oricare ar fi rostul lor acum, finalul lor este acelaşi: vor cădea.
