Vreau înapoi pe Lună
Sînt singur pe CNN şi aştept să se lanseze o rachetă. O cheamă Ares I şi nu duce decît saci cu lest. Pe desktop am o fereastră deschisă la CNN Live, unde îi aud pe controlorii de trafic de la NASA cum discută între ei despre pierderi de date pe linia principală. Între cuvinte normale, în engleză, se strecoară abrevieri cu nume scoase direct din Odiseea Spaţială a lui Kubrick. LVTC, ULT, CM şi încă vreo cîteva. "We have a Go" se aude acum, cu patru minute înainte de începerea numărătorii oficiale. Vîntul la înălţimi mari e cam prea puternic, şi asta ar putea afecta încărcarea dinamică a vehiculului. De asemenea, şi cantitatea de electricitate din atmosferă contează. Despre toate astea vorbesc controlorii între ei, iar pentru mine, generaţia primei aselenizări, nu există muzică mai frumoasă decît cuvintele lor şi nici un motiv mai bun de mîndrie că sînt om. Om, nu barbar, cum ar spune grecii. În acest timp lumea, mai degrabă barbară, îşi vede de ale ei: celelalte titluri de pe CNN vorbesc despre războaie, tentative de acorduri, încălzire globală şi nivel al mării, precum şi despre obiceiurile de consum ale doamnelor, care sînt aşteptate să lichideze criza odată cu rezervele de pe cartea de credit a soţului. Ştiu, sînt sexist, am înţeles că şi femeile cîştigă bani. Chiar şi pentru geanta aceea, ştie Ioana la care mă refer…! Despre toate lucrurile astea e vorba însă aici, pe planetă. Racheta care stă să plece le va lăsa pe toate în urmă, rezolvate sau nu, capabile să ne aducă Armageddonul sau o simplă durere de cap. Peste toate astea se va înălţa, dacă vremea permite şi motorul merge cum a fost proiectat, pînă dincolo de stratosferă, unde încă nu s-a inventat parcarea din trei mişcări şi şedinţa de la ora trei cu colegii de la marketing. E cam scump să mergi în spaţiu. Mai scump decît să găseşti leacul pentru cancer, se plîng leneşii care vor să rămînă confortabil pe pămînt, dacă se poate şi la o ţigară. E plicticos deja: în anii ’60, o lansare din programul Apollo "spărgea" emisia la jumătate din televiziunile de pe glob. Astăzi, e nevoie ca lucrurile să meargă prost, nu bine: cosmonauţii vii nu mai ajung la televizor. Trebuie s-o păţească pentru glorie. Să cadă şi să ardă, nu să se ridice. Sună cinic, dar nu e cinismul meu, e al nostru al tuturor. Fiindcă toţi sîntem publicul, iar publicul nu se mai entuziasmează la ideea călătoriilor spaţiale, mai ales de cînd a aflat că navele spaţiale n-au piele şi nici casetofon de bord performant. În plus, mai toată lumea a înţeles că, cel puţin în secolul ăsta, vor fi mai mulţi oameni cu piscine decît cu poze de pe Lună în albumul de familie: Cosmosul e pentru cîţiva. Un păcat de moarte în era consumerismului de masă. Chiar şi exclusivitatea are nevoie de un public mai larg… Dar chiar şi dacă mîine mă duc la Breaza, nu în craterul Descartes, eu tot stau şi aştept lansarea. Mă uit cu poftă, ca la o acadea, la racheta subţirică, care, în comparaţie cu Saturn V, cea care a dus primul echipaj pe lună, pare să fi trecut printr-o dietă vegetariană, conform cu noile reguli de nutriţie din America. Mă uit la ea şi-mi închipui că sînt acolo, într-o cabină înghesuită, încojurat de cadrane şi beculeţe, conştient că stau cu fundul pe mai mult explozibil decît a produs în viaţa lui inventatorul dinamitei, domnul Nobel, mai cunoscut astăzi pentru premiu decît pentru ideea de a arunca lucrurile în aer, ieftin. Am rău de înălţime, trebuie să vă spun aici. Ideea de a fi foarte sus, chiar pe orbită, îmi provoacă un tremur al tuturor organelor, începînd cu cel în care am pus micul dejun, acum două ore. Cu toate astea îmi doresc să fiu la cinci minute de spaţiu de cea mai mare înălţime la care a ajuns vreodată, cu voia lui, un animal de pe Pămînt (căţeaua Laika nu se pune, nu a întrebat-o nimeni!). E efectul unei copilării cu Jules Verne şi Isaac Asimov: pur şi simplu am trăit mai mult în alte lumi decît în asta. Aşa că măcar la televizor, vreau să mă întorc pe Lună. OK, dacă insistaţi, accept şi Marte.
