Vladimir Putin se micșorează

Nu îmi aduc aminte de nimeni care, cu șase luni în urmă, să fi prevăzut corect situația complicată în care se află Rusia acum. Încă ocupă aproximativ 100.000 de kilometri pătrați din teritoriul ucrainean, dar răspunsul ucrainean e suficient de ferm cît să dea naștere unor glume care spun că rușii avansează glorios în direcția opusă celei pe care și-au propus-o. Însă, dacă despre Ucraina se vorbește foarte mult, atenția observatorilor externi e mai puțin concentrată pe ceea ce se întîmplă în restul fostului spațiu sovietic, cel asupra căruia umbra Moscovei s-a întins aproape nestingherită în ultimii 30 de ani. Și se întîmplă multe.

# Azerbaidjan-Armenia. Conflictul militar dintre cele două state a început odată cu destrămarea URSS, iar obiectul lui îl constituie provincia Nagorno-Karabah. Pînă în 2020, armenii au ocupat acest teritoriu și au făcut tot ce le-a stat în putință pentru a-i schimba componența etnică. Anterior dispariției sovietelor, între cele două a existat o tensiune permanentă presărată de-a lungul secolului 20 cu pogromuri, deportări și asasinate. Politica armeană de omogenizare etnică a avut succes, iar în ultimii 30 de ani, cu Rusia aproape, armenii au reușit să păstreze și teritoriile ocupate. În 2020, Azerbaidjanul, cu sprijin fățiș din partea Turciei, a decis că a sosit vremea să recupereze Karabahul. Nu l-a recuperat pe tot, însă din războiul de acum doi ani Armenia a ieșit pierzătoare. Conflictul a înghețat temporar grație unei intervenții rusești care a constat atît în mediere, cît și în trimiterea de trupe de menținere a păcii. Aceste trupe rusești sînt probabil și motivul pentru, de curînd, atunci cînd azerii au decis să verifice capacitatea armenilor de a se apăra, au ales să bombardeze bucăți de teritoriu armean și nu, ca de obicei, ținte din Karabahul încă sub ocupația Erevanului. Măcinată de conflicte interne și vădit inferioară militar, Armenia e aproape ignorată de Rusia zilele acestea și își plînge pe toate vocile amarul istoric. Probabil acesta e și motivul pentru care de mii de armeni au întîmpinat-o zilele trecute cu entuziasmul disperării pe președinta Camerei Reprezentanților a Statelor Unite, Nancy Pelosi. Însă, dincolo de declarații empatice de sprijin, e puțin probabil ca Washington-ul să intervină foarte ferm într-un conflict care n-a fost niciodată cu adevărat pe agenda sa. 30 de ani de dependență de Rusia au dus Armenia într-un loc în care ecoul este singurul răspuns pentru orice strigăt de ajutor. 

# Kîrgîzstan-Tadjikistan. La ora la care scriu acest text, agențiile internaționale de presă anunțau că aproximativ 100 de oameni au murit și alte zeci de mii și-au părăsit locuințele în urma schimburilor de focuri dintre armatele celor două state. Kîrgîzstanul și Tadjikistanul împart o graniță de aproape 1.000 de kilometri, desenată arbitrar de sovietici și păstrată în bună măsură după independență, ceea ce a dus la separarea unor comunități și limitarea accesului la resurse naturale dintre care cea mai importantă este, probabil, apa. Mici conflicte la frontieră au existat permanent între cele două (peste 70 în ultimii 17 ani), însă amploarea ciocnirilor din ultimele zile depășește cu mult stadiul de înjurături peste gard. Ca și în cazul Armeniei, Kîrgîzstanul mai slab s-a trezit în situația de a-și vedea inamicul atacînd ținte din afara zonei de graniță contestate. Rusia are baze militare în ambele state și a făcut apel la calm. Însă intensitatea ciocnirilor arată că cel puțin unul dintre guvernele implicate, cel al Tadjikistanului, capătă suficientă încredere în propriile forțe pentru a nu asculta decît parțial sfaturile venite de la Moscova 

# Kazahstan, Moldova, Georgia. În ianuarie, regimul kazah făcea apel la trupele ruse pentru a opri manifestații publice care riscau să dărîme guvernul. De atunci însă, președintele Kassym-Jomart Tokayev pare să fi dezvoltat un nou hobby: acela de a-i da cu tifla lui Vladimir Putin în diverse contexte. Mai întîi a anunțat că nu va recunoaște republicile-fantomă create de Rusia pe teritoriul Ucrainei. Apoi și-a declarat disponibilitatea de a ajuta la refacerea stocurilor energetice ale Occidentului (rezultatul a fost că rușii au oprit terminalul petrolier de la Novorosisk, îngreunînd exporturile Kazahstanului). Mai mult decît atît, Kazahstanul e un exemplu rar de fostă republică sovietică ce a decis să adere, formal cel puțin, la sancțiunile occidentale împotriva Moscovei. De unde atîta curaj? Simplu, din slăbiciunea dovedită de regimul de la Kremlin și din garanțiile de securitate ale Chinei. Altfel spus, în Asia Centrală nu mai e doar un șerif. A fost unul, acum sînt trei. Rusia trebuie să își împartă influența asupra zonei cu China și Turcia.

În Caucaz, în Georgia mai precis, are loc o stranie dezbatere despre „deschiderea unui al doilea front” împotriva Rusiei. O declarație a șefului partidului de guvernămînt de la Tbilisi privind acest subiect a provocat dezbateri intense doar ca să fie ulterior retrasă și abandonată. Însă acest incident subliniază încă o dată faptul că „pacea rusească” nu mai există. Georgia a fost terenul de joacă pe care rușii au exersat invazia Ucrainei în 2008. Atunci Georgia a pierdut, iar pe teritoriul său continuă să existe două republici, Osetia de Sud și Abhazia, nerecunoscute de nimeni în afara Rusiei. 

În privința Moldovei, politica radical pro-occidentală a Maiei Sandu e subliniată ori de cîte ori e posibil. Chiar dacă conflictul înghețat din Transnistria își așteaptă încă rezolvarea, poziția Moldovei e, poate pentru prima oară de la independență, una mai bună decît a oricărui stat fost sovietic. Candidată la aderarea la UE alături de Ucraina și beneficiind de o deschidere din partea Occidentului infinit mai mare decît oricînd altcîndva în trecut, Moldova pare să aibă, pentru prima oară într-o generație, o șansă reală de a întoarce spatele Rusiei pentru totdeauna. Sigur, dacă privim la ultimele evenimente de la Chișinău putem observa că există rezistență și meciul nu e cîștigat. Dar n-a fost niciodată mai bine. 

Reducerea influenței rusești asupra acestor state e evidentă și binevenită. Ce fac ele cu autonomia de care se bucură acum e o discuție separată pentru altă dată. Ce e cert este că Vladimir Putin își pierde din aura de monarh absolutist capabil să decidă ce e mai bine pentru aceste popoare. Criticat voalat sau deschis de parteneri de vreme bună (Modi al Indiei, Xi Jinping al Chinei), ignorat de guverne ce altădată nu îi ieșeau din cuvînt, Putin trage după sine și reputația Rusiei, și a rușilor. Visul său imperial devine tot mai improbabil și, pe alocuri, ridicol. Cere respect și primește dispreț. Sau, în cel mai bun caz, indiferență. Evenimentul istoric la care asistăm cu toții azi este micșorarea lui Vladimir Putin.

Teodor Tiță este gazda podcast-ului În Centru pe care îl puteți asculta pe oricare dintre platformele de distribuție (Apple, Spotify, Google etc.): https://open.spotify.com/show/5jSN6amOtenIsHn23aoOLQ