Vine pericolul din cărţi?
Există universităţi americane care au luat, discret, măsura de a preda gînditori precum Nietzsche sau Cioran numai în semestrul de primăvară, pentru că ideile lor, prizate de un spirit tînăr în plină toamnă, cresc probabilitatea gesturilor suicidare. Întîlnirea cu Tratatul de descompunere sau cu Genealogia moralei într-un anotimp bacovian ar putea împinge un tînăr depresiv spre gesturi tragice. Mi-am adus aminte de alungarea în primăvară a lui Nietzsche şi Cioran citind într-un ziar central sinteza jurnalistică intitulată "Cele mai nocive cărţi din cultura românească" (în Cotidianul din 19 octombrie a.c., pp. 16-17, sinteză semnată de Alexandra Olivotto). Am citit de două ori materialul publicat sub acest titlu şi am închis ziarul cu un sentiment adînc şi amestecat. De foarte mic, am fost învăţat să respect cărţile. Aşa că, acum, mi-e greu să cred că aceste file de hîrtie, legate între ele astfel încît să fie accesibile numai prin răsfoire (o palpare cu buricul degetului arătător de o senzualitate inegalabilă, unde mai pui că, înainte de a atinge colţul paginii, unii umezesc între buze vîrful degetului!), sînt periculoase. Fireşte, periculoase ar putea fi ideile din ele; aura care înconjoară fiecare carte în parte ar putea fi otrăvită sau benefică, usucă sufletul şi închide gîndul sau dimpotrivă. Mă simt, mai degrabă, de partea acelor critici, citaţi în articol, care cred că nu există cărţi periculoase în sine, ci lecturi care fac cărţile periculoase. Cu alte cuvinte, autorul are un grad relativ scăzut de periculozitate, scriind o carte. Hitler, ca autor, e pur şi simplu inept. A devenit un monstru făcînd politică şi război şi nu scriind cărţi. Aşa că Mein Kampf este astăzi de două ori de necitit - o dată din cauza tîmpeniilor pe care le cuprinde, dar mai ales pentru că ne aminteşte de una dintre cele mai tragice prăbuşiri ale umanităţii. Vedeţi, ne aminteşte, ne evocă. Cartea e judecată drept periculoasă pentru că semnifică ceva şi nu pentru că este ceva. Păstrînd proporţiile, aşa stau lucrurile şi cu literatura ideologizată din anii comunismului. Autorii aceia şi cărţile acelea sînt nocive pentru că sînt legate de un anumit timp, pentru că s-au relaţionat cu istoria într-un fel pervers, malefic, susţinînd un regim criminal şi minţind deliberat. Mai toate produsele acelei literaturi nu rezistă, dar ele mai au potenţial toxic pentru că au în fibra lor acea istorie. Dar asta e pură subiectivitate. Nu putem crede că cineva se va apuca să construiască socialismul la sate peste 100 de ani doar pentru că îi place la nebunie Mitrea Cocor. Minţile cititorilor o pot lua razna şi îşi pot imagina că o carte este temeiul înfăptuirii Răului, dar asta nu înseamnă că acea carte chiar face răul. O carte în care se cere exterminarea a milioane de oameni pe nu ştiu ce motiv e doar o nebunie, un delir macabru, o patologie gravă - ceva ce poate fi, la limită, chiar sancţionat administrativ. Dar criminalii sînt cei care fac lagărele, şi nu cartea. Dreptul penal a rezolvat de secole această problemă pedepsind diferit pe autorul unei infracţiuni (pedeapsă mai mare) şi pe cel care a instigat la infracţiune (pedeapsă mai mică). Judecata morală este mult mai subtilă decît cea penală şi, fatalmente, ajunge la soluţii diferite. În spaţiul moralei, "autorii morali", în limbaj penal instigatorii, sînt adesea socotiţi mai vinovaţi decît "autorii materiali", cei care făptuiesc. Problema nu stă, deci, în cărţi, ci în minţile cititorilor. În fond, lectura este cel mai intim act uman cu putinţă. În lectură, omul este 100% el însuşi, mai adevărat decît pe canapeaua celui mai destoinic psihanalist. În lectură, orice constrîngere exterioară se suspendă şi în spaţiul nelimitat, deschis prin deschiderea cărţii, subiectivitatea domneşte absolut, necenzurată şi capricioasă. Cititorii fac cărţile periculoase şi nu autorii. Stînga americană de azi, de pildă, e oripilată de cărţile lui Leo Strauss. Întoarcerea sa spre antichitatea greacă, elitismul, influenţele tomiste, preocuparea sa pentru etică în sens clasic şi pentru cetate în sens platonic repugnă relativiştilor moderni de la stînga, egalitarienilor, ateilor, dubitativilor postmoderni. Socotit mentorul întregii generaţii neoconservatoare care conduce azi America, Strauss trece în multe medii drept un autor nociv. La limită, nici o carte nu poate scăpa de acest pericol. Nici chiar cărţile sfinte. Coranul citit de Bin Laden este o carte periculoasă, la fel precum a fost Biblia citită de acei americani care au minat acele clinici de ginecologie în care se practica avortul. Dar nici Coranul, nici Biblia nu înseamnă nimic, absolut nimic fără credinţa celor care le citesc. Ele influenţează masiv doar pe cei care cred - altfel, sînt inofensive ca apa. Pe de altă parte, credinţa fidelă sieşi nu face cărţile acestea periculoase. Numai credinţa smintită, întoarsă în ură printr-o chimie otrăvită, face cărţile periculoase. În ultimă instanţă, totul depinde de credinţele noastre religioase, morale, politice etc. care se formează prea adesea în afara cărţilor. Cărţile nu pot ucide. Credinţele noastre, da.
