Viitorul cade-n gol

În dramaturgia de început a lui Eugène Ionesco există o piesă intitulată Viitorul e în ouă. E vorba despre un cuplu tînăr care, mai ales din cauza unui soi de „dumirire“ metafizică a soțului, nu face copii; soțul decide că n-are rost să procreeze din moment ce lumea este infestată iremediabil de rău și, oricum, toți oamenii mor. Bizar, sîntem într-o situație în care femeile nu nasc prunci vii, ci fac ouă, din care se nasc, ulterior, „puii“ de oameni, totul fiind regizat de un fel de mort-viu (bunicul tînărului). Piesa e puternică. Grotescul personajelor, răceala lor și dezumanizarea totală a celor care, paradoxal, vor să facă alți oameni au, în țesătura dramatică a lui Ionesco, forța unui pumn în plex.

În ultima vreme, mi-a venit adesea în minte Viitorul e în ouă. Văzînd devoțiunea cu care absolut toată lumea politică plus o bună parte din popor s-au dedicat Codului Penal de un an încoace, mă întreb dacă nu cumva, așa cum viitorul „rasei“ era în ouă în piesa lui Ionesco, viitorul României e în Codul Penal, în farsa absurdă în care jucăm zi de zi, pretinzînd că trăim. Priviți-i pe toți: jucători politici și galerii, antrenori și comentatori, înțelepți și nebuni, sforari și inutili, inocenți și conspiraționiști (inclusiv conspiratorii, căci nu ajungi să fii conspirator dacă nu ești, înainte, conspiraționist) cum se luptă pînă la epuizare pentru Codul Penal! Unii vor să-l schimbe, alții vor să-l țină neatins – ce încleștare! În general, de cîțiva ani, cel mai folosit cuvînt în discuțiile politice este „pușcărie“. Și nu doar că unii vor să-i vadă în pușcărie pe alții – toți vor să-i vadă în pușcărie pe ceilalți. Despre obsesia penitenciară din mediul nostru politic am mai scris. La fel și despre ideea tîmpită că rolul pușcăriei este să rezolve conflicte politice. Cum se supără un politician pe altul, face o plîngere penală și anunță că, dacă plîngerea lui nu se termină cu o condamnare la galere, Justiția e defectă. Ei bine, în tot scandalul acesta, permiteți-mi să strecor un suspin: ce țară tristă, ce țară căzută, ce timpuri nefericite trăiește o țară care ajunge să aibă Codul Penal drept preocupare principală! Studiile – și nu numai – mă îndreptățesc să spun că știu cîte ceva despre ce poate și ce nu poate face o astfel de lege. Un Cod Penal nu poate construi o țară și nici nu poate opri prăbușirea ei cînd a început să o ia la vale. Un Cod Penal nici nu aduce fericire, nici nu te salvează de nenorociri. Viitorul o fi el în ouă sau nu, dar în Codul Penal nu e în nici un caz!

Altfel, înțeleg foarte bine care sînt mizele asediului pesedeilor asupra Codului Penal și, tocmai de aceea, mi se pare că nu Codul este, de fapt, în cauză. Orice lege se poate reface. Șubrezirea Codului Penal este oricînd remediabilă de o nouă majoritate. Soluția e simplă: dacă românii vor o altă majoritate decît cea pesedistă, s-o voteze și acea majoritate va repara Codul Penal, grav distrus de pesedei. Va scăpa, însă, Dragnea – strigă exasperați cei care au învățat din ziare cum e cu aplicarea legii mai favorabile. Da, Dragnea scapă, dar Codul Penal tot va trebui reparat, căci există viață și dincolo de Dragnea. Iar Dragnea scapă, mai ales, pentru că marile lui făptuiri potențial penale sînt necercetate. Totuși, e ridicol ca un tip de anvergura lui să se împiedice de două biete funcționare care lucrau la partid și erau plătite prost de Consiliul Județean. Sincer, așteptam altceva de la procurori…

Așa cum barbarii secolelor III-VI asediau Imperiul Roman mușcînd cu sete din trupul său prăbușit, cu scopul mic de a găsi mîncare, femei și aur, fără să aibă conștiința că distrug o civilizație și închid o eră, pesedeii s-au repezit la Codul Penal din simplul motiv că vor să scape de procese și de anchete, fără să aibă conștiința că distrug un stat (deloc paralel!) și, poate, închid o eră. Sînt astăzi speriat nu pentru că pesedeii lui Dragnea încearcă să dărîme statul – alții înaintea lui (de pildă, fostul lui prieten V. Ponta și fostul lui aliat C. Antonescu, de care am cam uitat) au încercat și ei. Ei bine, atunci statul nu s-a lăsat dărîmat. A rezistat. E drept, cu un contrafort serios, bine pus la vreme de Uniunea Europeană. Șocant și descurajant, însă, este că acum statul cedează. Și aș vrea să vă invit să priviți peste Codul Penal, depășind isprava personajului zilei.

Pînă la Dragnea, unul ca el încerca să scape de pușcărie negociind discret, șantajînd aparte sau șpăguind rafinat. Dragnea e primul care convinge o majoritate parlamentară să schimbe o lege pentru ca el să scape. Sigur, cu el mai scapă și alți cîțiva, dar nu aceia au putut mobiliza majoritatea, ci el și numai el. Impactul acestei premiere în politica noastră va fi uriaș. Mă aștept ca exemplul lui să nască o tradiție oribilă. Nu va trece mult și vor veni alții și alții care vor face la fel: vor putea mobiliza o majoritate parlamentară pentru interesul lor personal direct. Acum înțelegeți de ce cred că definiția legală a unei infracțiuni e o miză mică de tot în raport cu perspectiva care se deschide? Ei bine, mie mi se pare că urgența este închiderea acestei perspective. Dragnea a arătat tuturor ceea ce unii dintre noi știam doar din cărți: în democrație, crima perfectă se comite cu votul majorității parlamentare.

Asta înseamnă, concret, că adepții sistemului parlamentar în România trebuie să admită că ideea lor – bună, desigur, în UK sau în Germania – naște monștri pe malul noroios al Dîmboviței. Urgența absolută mi se pare aceea de a răspunde acestui eșec al parlamentarismului cu o puternică ofensivă politică de refondare a statului nostru. Cînd Parlamentul, Justiția, Curtea Constituțională, Guvernul și președintele – toate marile instituții ale țării – funcționează antagonic, haotic, sînt speriate, impredictibile și, la limită, iraționale, întregul soft democratic al republicii trebuie reinstalat. Răspunsul lucid ar trebui să fie o mișcare pentru un nou aranjament constituțional. România democratică are nevoie de o Constituție de tip american, cu legislativ și șef al executivului aleși separat, cu puteri egal distribuite între Guvern și Parlament și cu un arbitru constituțional instituționalizat într-o Curte Supremă alcătuită din judecători (numai judecători!) desemnați pe viață. Că numirile pe viață nu sînt bune este o sperietură prostească. Ele nu sînt bune în politică, dar în privința judecătorilor sînt foarte înțelepte. Pentru cele mai înalte scaune judecătorești, sînt de o mie de ori preferabili profesioniști desemnați pe viață decît funcționari politici care aleargă după sprijinul partidelor odată la n ani, ca să fie desemnați sau redesemnați.

Cine ar trebui să ridice steagul acestei lupte? Președintele însuși, căci el e cel dintîi chemat să apere statul. Dar este președintele Iohannis un luptător în apărarea statului român, un vizionar dotat cu inteligență politică și curaj în stare să-l scoată din colții hienelor? Iată o întrebare care cade în gol.