Victoria lui Zapatero
Aproape de victorie, dar fără să reuşească o majoritate parlamentară care să-l scutească de povara alianţelor, liderul partidului socialist spaniol, Zapatero, promite mai multă "umilinţă" în viitor. Clopotele victoriei nu bat asurzitor, bilanţul guvernării ar fi trebuit să ducă la un al doilea termen lipsit de povara tratativelor cu partidele mici. În urmă cu patru ani, stînga socialistă cîştiga alegerile, favorizată de neîndemînarea monumentală a dreptei: după atentatul terorist de la Madrid, prim-ministrul Aznar a dat vina pe organizaţia separatistă ETA, ceea ce n-a putut fi dovedit pînă astăzi. Minciuna i-a revoltat pe cei care nici n-aveau de gînd să voteze şi astfel Zapatero a ajuns liderul "accidental" al Spaniei. Ţara a dus-o bine sub guvernarea socialistă: creşterea economică a fost de aproape 4%, Spania a produs cea mai mare cifră a serviciilor create în aria euro, din datele statistice reiese că a depăşit produsul intern brut al Italiei. Retragerea trupelor din Irak a fost o decizie populară, dar cele mai sensibile modificări s-au petrecut în domeniul reformelor sociale: accelerarea procedurilor de divorţ, recunoaşterea uniunii între parteneri de acelaşi sex, liberalizarea cercetărilor în domeniul geneticii, introducerea cursurilor de educaţie civică în şcoli. Efortul de modernizare naşte - ca peste tot în lume - reacţii de respingere, aici susţinute de prelaţii catolici care văd în aceste legi "cel mai mare dezastru din ultimii 2000 de ani", o legitimare a desfrîului, un atentat la "orientările morale" ale naţiunii. Îndemnul aproape explicit adresat de cardinalul Antonio Maria Ruoco Varela de a nu mai vota pentru ereticii socialişti a avut probabil ecoul său într-o ţară unde 90% dintre locuitori se declară catolici, dar numai 30% merg regulat la biserică. Temerilor create de salturile în sfera moravurilor li se adaugă cele născute din încetinirea ritmurilor economice. Deşi rata creşterii este mai mare decît în toate ţările UE, e mai mică decît a fost, iar în cabina de vot alegătorii nu se compară cu oamenii săraci din ţări îndepărtate, ci cu oamenii bogaţi din oraşul lor. Realitatea economică aduce în discuţie problemele imigraţiei. În dezbaterile din campanie n-au lipsit momentele tensionate, la limita insultei, liderul socialist n-a renunţat la intenţia sa de a legaliza situaţia unora dintre cei care au ajuns ilegal în ţară, în timp ce Mariano Rajoy, liderul Partidului Popular de dreapta, pleda pentru o imigraţie controlată. Clasa muncitoare e mai aproape de poziţia dreptei decît de cea a stîngii: în condiţii de recesiune, imigranţii distorsionează piaţa muncii, locurile libere sînt ocupate de oameni mulţumiţi cu salarii mici. Prezenţa masivă la vot este dovada implicării cetăţenilor în procesul politic, lor nu le este indiferent cine va lua deciziile în următorii patru ani. Dincolo de excesele temperamentului latin, politicienii au prezentat un program coerent cu opţiunile lor ideologice divergente, consecvenţi în devotamentul faţă de opţiunile democratice. În materie de impozite, partidul socialist a fost mai curînd pragmatic decît principial, iar conservatorii nu îşi propun să modifice legile sociale adoptate de socialişti. Simultană cu accesul stîngii radicale pe scena landurilor germane, cu succese socialiste în alegerile locale din Franţa, victoria lui Zapatero ar putea naşte din nou comentarii grăbite despre deriva spre stînga a continentului. De fapt, rezultatele acestea nu se leagă decît de gafele puterii, de stînga sau de dreapta, şi de promisiunile raţionale ale opoziţiei, de dreapta sau de stînga.
