Victoria indecişilor

În Italia, noaptea de după alegerile parlamentare, cea de luni spre marţi, a fost lungă. Seara, rezultatele sondajelor, efectuate la ieşirea din secţiile de vot, îl dădeau pe Romano Prodi învingător în ambele camere ale parlamentului. "S-a încheiat anotimpul culturii Berlusconi, al anti-politicii", spunea Massimo D'Alema, fost prim-ministru, liderul democraţilor din Partidul Stîngii. Noaptea, pe măsură ce numărătoarea voturilor ajungea la Ministerul de Interne, Forza Italia a lui Berlusconi colecta tot mai multe circumscripţii cîştigătoare şi soarta Senatului a fost pînă marţi la prînz în cumpănă. Antonio Tajani, membru al Parlamentului European din partea partidului Forza Italia: "Forza Italia rămîne partidul numărul unu în ţara asta. E un fapt care îl confirmă pe Berlusconi". Amîndoi minţeau şi amîndoi spuneau adevărul: marţi dimineaţa diferenţa dintre cei doi, în cifre absolute, era de aproximativ 25.000 de voturi în favoarea lui Prodi. Berlusconi cere renumărarea voturilor. Noua lege electorală îl favorizează pe învingător, dar adevăraţii cîştigători ai alegerilor sînt indecişii, cei care pînă în ultimul moment nu ştiau cu cine vor vota, prezenţi totuşi la urne (83,6% participare). Problema e că, oricine ar fi cîştigătorul, iniţiativele lui politice vor fi blocate de o opoziţie puternică, cu direcţii principial opuse. Prezenţa lui Berlusconi a colorat emoţional procesul electoral. Oamenii nemulţumiţi de situaţia lor economică presupun că o persoană capabilă să parcurgă drumul de la cîntăreţ pe vapor la cea mai mare avere a ţării va şti să repete miracolul şi pentru ceilalţi, reuşind să insufle dinamism economiei stagnante a Italiei. Şi chiar dacă, în primul său mandat, Berlusconi a fost mai curînd preocupat de elaborarea şi promulgarea unor legi, care să scoată de sub incidenţa justiţiei acţiunile lui trecute, nu înseamnă că în al doilea mandat nu va face ceva şi pentru restul lumii. De obicei, marele capital se foloseşte de politicieni pentru a ocoli birocraţia şi pentru a transforma în acţiuni legale ceea ce unii "purişti" pot considera a fi în marginea legii. Italia a trecut printr-un dramatic proces de dezghiocare a legăturilor dintre politică şi marele capital, legături vegheate cu "mijloace specifice" de Mafia. În urma acestui proces nu s-a născut olume mai curată, ci una mai simplă: marele capital şi politica sînt reprezentate la cel mai înalt nivel, în fruntea republicii, de către aceeaşi persoană, Silvio Berlusconi. Nu e întîmplător că tot aceeaşi persoană deţine şi cel mai mare imperiu media, posibilitatea sa de a influenţa opţiunile fiind multiplicată de fiecare ecran de televiziune din fiecare cămin. Dar Berlusconi a fost prim-ministru timp de cinci ani şi Italia a fost tot atît de departe de o dictatură, cît e Cuba departe de democraţie. Problema nu este dictatura, ci, aşa cum scria ziarul Washington Post, economia: "Italia are două probleme economice serioase: o mare datorie publică şi slaba competitivitate pe piaţa globală. Nu este exclus ca rata de credit a ţării să scadă dacă noul guvern nu va lua măsuri pentru reducerea deficitului bugetar". Reducerea deficitului bugetar - o ştie orice analfabet economic - înseamnă măsuri de austeritate, greu de acceptat în special pentru cei care nu posedă cluburi de fotbal şi posturi de televiziune. Acestea sînt problemele Italiei, nu ale lui Berlusconi. Pe de altă parte, nici eventuala victorie a lui Prodi nu inspiră prea mult optimism în rezolvarea lor: propunerile lui - reintroducerea unor taxe pentru cea de a doua reşedinţă, pentru moştenire, pedepse mai mari pentru evaziunea fiscală - vor lovi mai curînd în clasa mijlocie, acolo unde se decide succesul sau eşecul unei guvernări. În materie de politică externă, Berlusconi rămîne un aliat fidel al lui Bush, promiţînd că va menţine trupele în Irak atîta timp cît va fi nevoie, iar Prodi promite că le va retrage imediat. În condiţiile unui scor extrem de apropiat, e greu de presupus că în Italia se va putea realiza o mare coaliţie funcţională, asemenea celei din Germania. Rezultatele strînse de acolo şi de aici, tulburările din Franţa (aparent generate de un articol de lege, de fapt expresie a unei crize profunde) nu sînt probleme locale, ci rateuri ale motorului gripat al Europei. Poate că textul constituţional supus spre aprobare membrilor Uniunii nu corespundea tuturor aspiraţiilor politice ale cetăţenilor săi şi mai ales oferea prea puţine garanţii pentru derivele pe care le-ar putea provoca noii membrii. Dar victoria indecişilor - pe plan naţional sau european - e mai puţin promiţătoare decît cea a oricărui politician.