Viaţa noastră. De ce nu e la serviciu?

Săptămîna trecută, un coleg care avea de făcut o lucrare foarte importantă m-a sunat de la Budapesta. Măi dragă - zice el fără urmă de remuşcare - sînt aici la concert. Hai că termin săptămîna viitoare... Şi alta: de trei zile îl caut pe un alt coleg, cu telefoane disperate şi lungi, că-mi trebuia semnătura lui pe nu-şâ€™ ce hîrtii. Ah - mă lămureşte un cunoscut - păi, e în Dubai, în concediu de Paşte. Concediu de Paşte într-o ţară musulmană? Mare e grădina Ta, Doamne, şi frumos exploatată... Dar drama e alta: abia am scăpat de lene aici în România, c-am dat de sor-sa! Se numeşte leisure, timp liber, fun, distracţie, ziceţi-i cum vreţi. Are însă acelaşi efect social: în loc ca oamenii să muncească la fel ca-n America, trag mîţa de coadă în stil franţuzesc, alături de un artist al mieunatului, într-un recital de tip happening într-un club alternative dintr-un subsol recent renovat. O să ziceţi că sînt bătrîn, însă nu scăpaţi să mă dau mare: pe vremea mea, lumea era cu adevărat obsedată de carieră. La sfîrşitul anilor ’80, adolescentul care nu era la meditaţie era acasă la exerciţii. O dată pe lună aveam voie la cenaclu, o dată pe an era 1 Mai să mergem la mare cu gaşca. În rest, fetele suspinau la birou, cu creionul pe reacţii chimice din care nu rezulta parfum, ci nota la admitere. Iar băieţii trăgeau de curgeau apele pe ei - dar nu ridicînd haltera la sală, ci trăgînd de curba funcţiei pătratice, singura care îţi garanta atunci succesul în viaţă. O vreme după Revoluţie ne-am mutat cu cariera în Piaţa Universităţii. Dar şi atunci aveam program greu: dimineaţa la redacţia gazetei de opoziţie, la prînz la miting, după-amiaza la şcoală, seara la aprins lumînări la troiţe şi la miezul nopţii înapoi la şedinţa Ligii Studenţilor. Din cînd în cînd veneau minerii şi ne dădeau o bine-meritată pauză, pe care o petreceam însă tot în şedinţe - de analiză a muncii în direcţia loviturii de stat democratice. N-am apucat s-o terminăm, pentru că în viaţa noastră au apărut trei lucruri fundamentale: cola originală, primele maşini străine noi de import şi primele slujbe care plăteau bani relativ adevăraţi. Odată cu ele s-a născut o dilemă mare în materie de carieră: ori interesele poporului (care trebuia, chiar fără voia lui, scăpat de conducătorii pe care tot el şi-i alesese), ori un Cielo cu 85 de cai, casetofon încorporat, cu care ajungeai la mare în trei ore şi nu te mai întorceai fără cel puţin două fete (vii) în portbagaj. Hai, cinstit, ce era de ales? Numai că foarte repede am descoperit misterul acelui Cielo de serviciu picat ca din cer: pentru el munceai de zece ori mai mult decît coreenii care îl construiseră. Cariera însemna dintr-o dată şedinţe de la 10 seara încheiate spre dimineaţă, cînd trebuia să şi pui în practică ce se stabilise alături de şeful cel mare. Serviciul devenise storcătorul de portocale: nu plecai pînă nu lăsai şi ultima picătură de suc. Cu vremea însă, generaţia mea s-a obişnuit. Dresajul a devenit a doua natură: cînd mai prindeam cîte o zi liberă, ne simţeam stingheri: Ce naiba să fac pînă diseară? Ia hai să trec pe la serviciu! Multinaţionalele au mulţumit Ălui de Sus pentru generaţia asta de disperaţi: niciodată, din vremea lui Rockefeller încoace, nu se mai întîmplase ca atît de multe milioane să fie făcute cu aşa puţini oameni! Între timp, în urma noastră, o altă generaţie îşi încearcă dinţii şi coatele în pîinea albă a carierei în centrul oraşului. Surpriză însă, muşcătura e cam moale şi nehotărîtă. O fi mai bine aici? Nu cumva aş încerca dincolo? Dar sper că nu mă sună sîmbătă dimineaţă, că mă odihnesc după clubul de stand-up comedy. Şi au abonament la sală? Care sală? Aia, nu! Nu mai merge banda de alergat, ce naiba! Şi de fapt, ce companie e asta, fără cafeterie? Ia să sun la firma de head-hunting, că aici nu e de stat! Da’ nu, nu azi, săptămîna viitoare, că pur şi simplu n-am timp, toate prînzurile sînt date pînă miercuri, şi nici loc de vreo cafea nu mai e! Pentru generaţia mea, oprirea din goana carierei se întîmplă acum. Avem 40 de ani, vîrsta lui Armstrong pe Lună. Şi la fel ca şi el, peisajul ne pare pustiu: ceilalţi n-au nici un chef de muncă, iar noi am obosit. Însă trebuie să ne ducem crucea şi oxigenul salariului mare din spate. E un pas mic pentru omenire, însă un efort uriaş pentru om!