Viaţa fără idoli
Acum cîteva zile, un tînăr din Ardeal (Mihnea Măruţă) s-a despărţit de un ziar central cu o plîngere: nu avem pe cine urma. Nu avem un lider naţional care să prezideze Gimnastica Morală de Dimineaţă. Un poet să ne electrocuteze cu cîteva cuvinte, fără să ne încarce nota la Electrica, un vis pe cap de locuitor care să poată fi împărţit (şi urmărit) într-o gaşcă mai mare de doi. Sîntem o naţie de indivizi care se salvează individual, cum m-a învăţat pe mine dl Tatulici acum vreo 15 ani (Mihai, recunoştinţă!). Editorialul e frumos, frumos rău. Poate şi pentru că el spune de fapt un lucru urît, îngrozitor: n-avem o naţiune. Nu credem împreună decît în lucruri separate. Nu există nimic să iei de aici (copaci, munţi, opere literare, tradiţii, morală publică) şi să rişti să-i strici ţării caracterul, care vasăzică deci că nu-l are. România n-are un ce al ei, cu excepţia sarmalelor, pe care le poţi servi (îmi place cît de prost sună cuvîntul) şi-n Macedonia. Singurul loc în care n-aş fi de acord cu autorul ar fi datarea. El susţine că fenomenul ăsta al lipsei de repere şi proiecte valide, decente, luminoase ar fi cumva nou. Aşa o fi. Păi, ia stai să ne gîndim. La cine să te întorci să iei lumină? La Codreanu, la Antonescu, la Carol al II-lea? La alte fantome istorice mai vechi? Nici ele nu rezistă primei confruntări serioase cu cronicile: Mihai, Ştefan, Corvin - strămoşii îşi aveau fiecare interesul lui, exact ca urmaşii. Sau, dacă poftiţi la eliberarea prin cultură, cine-a reuşit mai mult decît să rîdă de păcatele neamului, necum să le îndrepte? Caragiale? Un emigrant, nici nu poţi să-i condamni sila, c-o ştii! Mai aproape de noi, cîţi dintre literaţii noştri au trecut testul de non-colaboraţionism cu regimul de după 1945? Cîţi au ales să ne înflăcăreze din puşcărie, cu poezii scrise pe bucata de săpun? Păi, doi. Trei. Hai, zece? Restul au rămas afară şi-au colaborat, şoptit, tăcut. Dar nu s-au prea revoltat. Omul care să strige calea cea dreaptă nu e un produs specific vreunei naţiuni. E şi el o marfă ca oricare alta, supusă legii cererii şi ofertei: vrea cineva calea? Atunci va apărea şi omul. Liderul. Mîntuitorul. Cînd lipseşte din stoc, e semn că nimeni nu mai cumpără aşa ceva. Nefericirea lui Mihnea e de fapt a unui strat subţire de elită întinsă pe un corp social gras, bubos, urît mirositor a muncă brută şi-a zaruri de table, răcit cu bere la pet şi mîngîiat pe buricele degetelor de butoanele de la telecomandă. Elitele, cîte s-au reuşit reinventa, sînt încă o categorie traumatizată: ştiu exact cîtă preţuire are marea masă pentru ele. Au verificat-o de la 1907 şi pînă la ultima mineriadă. Şi mai e şi chestiunea numerelor. Două milioane de oameni de calitate s-au dus în vremea regimului comunist. Într-un fel sau altul: fugiţi sau vînduţi. Am dat afară din ţară sute de mii de nemţi. I-am vîndut, şi pe ei, şi pe evrei. După 1989, am scăpat de un milion de oameni neinstruiţi poate, dar cu iniţiativă, care au plecat la căpşuni. Altă jumătate de milion de intelectuali, de data asta, a plecat din ţară la slujbe mai bune. Un sfert de milion de tineri, care au măcar energie, dacă nu altceva, caută acum soluţia bursei, firmei, reţelei de trafic de droguri. Fiecare caută să scape şi, cu cît scapă mai mulţi, cu atît e mai greu de lucrat cu publicul aici, la faţa locului. De fapt, România e ţara celor rămaşi. A celor care, din felurite motive, puţine contînd ca şi calităţi, au ales să nu plece. Sîntem, dragă Mihnea, ăia care-am mai rămas. Şi chiar şi noi trăim într-o lume dominată de ideologia fugii. De fantasma plecării: vă dau dracului pe toţi! Chiar dacă ne-am amorezat prosteşte de rîul, ramul, sau, la cealaltă extremă, iubim lectura lunară a fluturaşului de pensie. Tocmai d-aia îţi zic să nu te deprimi. N-avem pe cineva să ne unească. Dar nici dezbinarea nu-i aşa de rea. Îţi închipui cum era dacă maneliştii făceau cartel împotriva rockerilor?
