Veşti bune, veşti proaste

De la un timp, știrile nu mai sînt bune sau proaste. Asta era demult, pe cînd lumea avea un oarecare numitor comun. Acum, știrile sînt bune și proaste deopotrivă. Mai precis, știrea este bună pentru unii și proastă pentru alții. Cu cît este mai bună pentru unii, cu atît este mai proastă pentru alții. Observația aceasta nu spune multe despre știri ca atare (probabil că ele au fost dintotdeauna așa cum sînt și astăzi), cît despre noi și despre lumea în care trăim. Mă gîndesc, de pildă, la știrea apărută acum cîteva zile: în prima lună a administrației Trump, numărul celor care au intrat ilegal în Statele Unite prin frontiera sudică a scăzut. Un raport al US Customs and Border Patrol arată că în intervalul menționat au trecut frontiera ilegal cam 18.000 de persoane, comparativ cu 31.000 de persoane în luna precedentă. Raportul este cu atît mai surprinzător cu cît, spun polițiștii americani de frontieră, de regulă, în luna februarie se înregistrează o creștere cu aproape 20% a trecerilor ilegale de frontieră dinspre Mexic, față de luna ianuarie. Trend-ul rămîne să fie confirmat pentru că, spun polițiștii, în lunile de primăvară se consemnează cea mai înaltă rată de trecere ilegală a frontierei din întregul an. Vom vedea cum va fi în primăvara asta. Nu mai este cazul să spun cine primește, astfel, o veste bună și cine primește o veste proastă.

Totuși, măsurile pe care administrația Trump le preconizează pentru consolidarea graniței cu Mexicul (de la construirea zidului la angajarea altor cîteva mii de ofițeri de imigrație și poliție de frontieră) nu au fost încă implementate – ele sînt fie doar anunțate, fie abia aprobate la nivel înalt. Pînă cînd vom vedea (dacă vom vedea!) zidul și creșterea efectivelor americane la frontieră va mai curge apă pe Rio Grande. Ceea ce a dus la scăderea numărului de treceri ilegale de frontieră pare a fi o combinație interesantă între unele decizii administrative ale administrației Trump, care a emis mai multe ordine ce întăresc aplicarea legilor existente, și agresivitatea retorică a președintelui în această chestiune. Este foarte posibil ca America lui Trump să li se pară celor doritori să treacă ilegal frontiera mai puțin prietenoasă decît li se părea America lui Obama. Fapt este că se raportează o anumită descurajare a trecerilor ilegale de frontieră. Hărțuită din toate părțile și sabotată la mai toate nivelurile, administrația Trump avea nevoie de o veste bună. Însă veștile bune trec greu spre urechea publicului, veștile proaste le eclipsează întotdeauna.

Acum, Trump resimte frustrarea pe care o dă cuiva care face bine faptul că ceea ce face se acoperă ușor cu orice prostioară „de rău“. Printr o remarcabilă ironie a destinului, Trump simte pe pielea lui ce înseamnă campania de presă negativă. În campania electorală, Trump a bombardat-o pe Clinton cu chestii mai degrabă minore, dar rele, care au acoperit cu totul încercările democratei de a livra mesaje pozitive. Acum, lui Trump îi este imposibil să impună în presă titluri pozitive chiar dacă, ici-colo, are realizări. Știm că o bîrfă cu parfum de credibilitate, chiar dacă e vagă, acoperă o statistică serioasă, cu condiția ca bîrfa să fie „de rău“. Descreșterea imigrației ilegale dinspre Mexic, primele întoarceri în America ale unor locuri de muncă sau victoriile ce par a fi decisive împotriva ISIS nu înseamnă nimic dacă undeva se publică o informație de genul „un apropiat al lui Trump (nu se spune care) a vorbit (nu se spune ce) cu cineva (nu se spune precis cu cine) înainte de alegerile din noiembrie 2016 (nu se spune cînd)“. Dar, să fim drepți, există și vești proaste consistente pentru Trump. Spre fericirea antitrumpiștilor, firește…

Poate că cea mai proastă veste a ultimelor zile pentru Donald Trump este că, în imensul aparat birocratic care îi servește administrația, lucrează foarte mulți oameni care nu doar că îi sînt ostili, dar par a face tot ce depinde de ei ca să-l vadă pe șeful suprem naufragiind tragic. Niciodată în istoria modernă americană un președinte nou instalat nu s-a confruntat cu un asemenea val de scurgeri de informații compromițătoare din interiorul aparatului.

Trump știa unde vine. O spusese el însuși încă din campania electorală: peste 90% din funcționarii Departamentului de Stat care au făcut donații în campania electorală și-au direcționat sprijinul spre Hillary Clinton. La fel au făcut peste 90% din donatorii din Departamentul Apărării și, în general, cam 80% din funcționarii întregii administrații de la Washington care au contribuit, ca cetățeni, la campania prezidențială. Cum se va descurca Trump cu atîția funcționari care îi doresc eșecul, nu știu.

În plus, unii comentatori avizați spun că Obama a lăsat unele capcane abil întinse înainte de a pleca. Fostul președinte a clasificat anume unele informații cu potențial compromițător pentru Trump la un nivel scăzut în sistemul de secretizare american, permițînd astfel ca un număr mare de oameni din Washington să aibă acces la ele. Evident, cu cît mai mulți oameni știu un secret, cu atît șansa ca acel secret să se afle public este mai mare. Un exemplu admis deja de mai toată lumea este acela al contactelor dintre oamenii lui Trump și ruși – rezultatele supravegherii firești a mișcărilor rusești au fost clasificate ca nivel relativ jos pe scara secretelor doar în ceea ce privește contactele acestora cu oamenii lui Trump. Altfel, accesul legal la acest gen de informații este foarte strict. Sigur, Obama a acționat absolut legal. El însuși a ordonat o anchetă generală asupra implicării Rusiei în campania electorală americană. Mai mult, Congresul a demarat propria anchetă pe acest subiect încă din ultimele zile ale administrației Obama. Monitorizarea operativilor ruși de pe teritoriul american a livrat informații relevante mai multor structuri ca urmare a declanșării acestor anchete. Astfel, scoaterea la iveală publică a informațiilor cu privire la contactele oamenilor lui Trump cu oamenii lui Putin nu se mai oprește. Este, totuși, de remarcat faptul că nici o informație de acest gen nu e foarte precisă: știm că X din anturajul lui Trump a întîlnit un rus. Ce rus? Ce au vorbit? Cum și de ce s-a pus la cale acea întîlnire? Ce efecte a avut acea întîlnire? Nu mai știm. Se produce, de fapt, o scurgere controlată de informații. Jurnalistul nu află totul pentru că acel „deep throat“ care îi dă informația nu i-o spune pe de-a-ntregul. Semn că sistemul dă presei suficient de mult cît să-l șubrezească pe Trump, dar nu suficient de mult cît să se șubrezească pe sine. Astfel, presa intră într-un rol dubios, căci face jocul unei tabere politice împotriva alteia. Sigur, imperativul informării publice rămîne. Presa trebuie să ne spună cu cine avem de-a face, de fapt, cînd îl privim pe președintele Americii. Dar nu despre dilemele presei vreau să vorbesc, ci despre acest fenomen uimitor al scurgerilor de informații.

Și, pentru ca scandalul să fie încă și mai aprins, o nouă campanie de dezvăluiri WikiLeaks a început: 9000 de documente CIA au fost scoase în public. Julian Assange, arogant, spune că CIA este de o crasă incompetență, fiind incapabilă să-și apere secretele, și că are multe alte documente, dar ezită să le dea publicității pentru că încă evaluează impactul publicării lor.

Hotărît lucru: de administrația Trump se lipesc mai degrabă veștile proaste! Semn nu tocmai bun.