Versuri şi proză, uniţi-vă!
Se vorbeşte mult despre ipocrizie în viaţa noastră publică. Politicienii sînt arătaţi cu condeiul însîngerat al marilor analişti. Poporului i se atrage atenţia asupra ticăloşiei de a spune una în discursuri şi alta în particular. Nu mai vorbesc aici de fapte - terenul e prea mare şi deja prea bine exploatat literar ca să mai încerc un cadastru de amator... Ei bine, cu toate că am stabilit cu certitudine că e naşpa să spui una şi să faci alta, toată lumea acceptă fredonînd acelaşi gen de comportament din partea vedetelor pop. Ele sînt adulate pentru exact acelaşi lucru pentru care politicienii sînt detestaţi. Cum e posibil? Şi pînă cînd mai răbdăm? Să vă explic, în caz că n-aţi înţeles. Vedetele de muzică (să-i zicem) uşoară cîştigă bani cîntînd următoarele cuvinte-cheie: vînt, pămînt, dor, ador, vise, stele, ele, mele, copaci, frunze, cer, abur, uşor, acelaşi dor, iubire, amintire şi, la cererea publicului, rătăcire. Aceste vorbe au un rol important: să-i dea sentimentul publicului că autorul/cîntăreţul trăieşte într-o dimensiune lirică incompatibilă cu lumea asta. Cîntăreţii suferă, suspină, îşi aduc aminte, sînt consumaţi de vinovăţie, îşi revin, sînt consumaţi din nou. Cîntecele lor descriu viaţa (presupunem că tot a lor) ca pe o succesiune de trăiri pasionale gard în gard cu sublimul şi peste drum de Templul Marii Drame Sentimentale. Ei regretă despărţirile şi îşi petrec restul vieţii cu gîndul la Ea. Ele sînt distruse de gestul Lui şi promit să-l uite, dar - fatalitate! - nu reuşesc. Toate aceste frămîntări sînt exprimate în cuvinte polizate cu grijă, să nu cumva să prindă, cu vreo muchie, vreun colţ de realism. Ei bine, deschideţi orice revistă mondenă şi veţi constata un lucru tragic: oamenii ăştia una cîntă şi alta vorbesc. Cuvintele frumoase, poetice, aspiraţionale dispar complet din discursul intervievaţilor. Fetele care aspiră la veşnicie în refren se mulţumesc în proză cu un inel cu diamante, o maşină fără acoperiş sau o excursie într-o ţară îndepărtată, însă reală. Băieţii care suspină în strofele 2,3 şi 4 îşi petrec de fapt dimineţile între 9 şi 12 la sala de fitness, unde ridică greutăţi de oţel, nu volume de versuri. Mai grav, timpul de înjumătăţire a iubirii lor pentru celălalt nu e infinitul, aşa cum sugerează ultimul CD, ci aproximativ două luni jumate. După care o altă revistă va publica poza revelatoare din care aflăm că, acum, e cu altcineva. Ruptura, de neconceput în opera muzicală, e un fapt de viaţă în cea reală, tratat cu mai puţină atenţie decît schimbarea maşinii. De ce acceptăm asemenea dovadă de schizofrenie publică? De ce iubim ipocrizia de pe canalul de muzică şi-o detestăm pe cea de la ştiri? Ce diferenţă e între ele, în afară de un centimetru, cît e între butoanele de la telecomandă? De ce lumea (mă rog, 88% din ea) rîde de Vadim şi cumpără CD-uri cu Zexy sau Mexy sau cum s-o numi? Există o explicaţie: ne place să fim minţiţi. Numai că ăştia care cîntă se îmbogăţesc cu ştirea şi acordul nostru, în vreme ce ăilalţi care doar vorbesc, o fac pe şest. Or tocmai caracterul subversiv e cel care ne enervează. Un solist are tăria să recunoască faptul că primul CD i-a adus 100 de mii de dolari. În schimb n-ai să vezi un politician să-şi aducă aminte de primul album în cuvinte fireşti: "Ah, da, în mandatul ăla am dat tunul cu francezii, da, am scos 21 de milioane de dolari - şi i-am făcut jumate-jumate cu partidul. Ce vremuri! Eram la început de carieră!". Ori tocmai lipsa acestei sincerităţi îl plasează pe politician într-o realitate paralelă, de care nu ne putem apropia cu înţelegere... E o problemă de imagine la care Italia, sora noastră de gintă latină şi obiceiuri orientale, a găsit, în anii mandatului Berlusconi, o soluţie simplă: decriminalizarea ţepei. Simplu şi eficace, la fel ca un refren: orice ilegalitate poate fi ştearsă cu buretele prin desfiinţarea legii care te bagă în bucluc. Dar, cum deocamdată pare că nu mai e cazul şi la noi, să zicem că n-am mai rămas decît cu problema ipocriziei în versuri. Pe care o semnalez şi eu mai departe, poate se iau măsuri!