Vechea gașcă

Cuvîntul gașcă este atestat pe la jumătatea secolului al XIX-lea, în dicționarul român-german al doctorului G.A. Polizu (tipărit la Brașov, în 1857). Sensul fundamental al cuvîntului nu s-a schimbat prea mult de atunci, deși conotațiile sale negative au fost tot mai mult concurate, în registrul familiar, de valori neutre sau chiar pozitive. Definiția cea mai severă, extinsă și politizată, apare în Dicționarul limbii române literare contemporane (1955-1957): „grup restrîns de oameni, lipsiți de principii morale și sociale, uniți între dînșii în vederea unor acțiuni comune pentru satisfacerea ambițiilor și intereselor personale, în paguba și cu nesocotirea intereselor generale ale societății”. În DEX, amploarea acuzațiilor se reduce, dar definiția rămîne în cheie exclusiv negativă: „grup restrîns de oameni, uniți între ei prin preocupări, mai ales în vederea săvîrșirii unor acțiuni reprobabile; grup de oameni care se află la periferia societății”. De abia în Micul dicționar academic (MDA) își face loc și accepția inocentă – „grup de prieteni (tineri) care se distrează împreună, fac excursii etc.” –, pe care o înregistrează, desigur, dicționarele de limbaj familiar și argotic (de exemplu, G. Volceanov, Dicționar de argou al limbii române, 2007: „grup de adolescenți/de liceeni; grup de tineri; grup de prieteni”). Asumarea glumeață a unui termen subversiv de către limbajul tinerilor e un fenomen curent. Sensul pozitiv al cuvîntului este bine fixat în sintagma de gașcă (în MDA: „a fi de gașcă – a avea spirit camaraderesc”). 

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, gașcă devenise deja un cuvînt la modă al limbajului politic și jurnalistic românesc: o tipică insultă adresată global adversarilor. Cuvîntul apare în tirada unui personaj din romanul Don Juanii din București, de Radu Ionescu (1861), indignat de atitudinea inșilor care „depărtează din gașca lor pe toți aceia cari nu se închină înaintea lor”. E folosit și de Pristanda, cînd povestește cum i-a spionat pe adversarii politici ai guvernului, adunați în casa lui Nae Cațavencu: „toată gașca-n păr” (Caragiale, O scrisoare pierdută, 1885). O cronică a spectacolului, apărută într-un „ziar radical din București” și citată de Titu Maiorescu în Comediile d-lui I.L. Caragiale, îl acuza pe autor de implicare politică: „Voim un teatru național, nu o gașcă de opoziție nedemnă” (1885). Și Ion Ghica folosește termenul, în scrisorile către Alecsandri: „oamenii de gașcă se tămîie și se canonizează între dînșii” (în Convorbiri literare, 1 decembrie 1880). Cuvîntul era frecvent utilizat, spre sfîrșitul secolului, în ziarul Lupta („Organ democrat radical”), de exemplu într-un editorial al lui Constantin Bacalbașa intitulat chiar „Gașcă?“, în care este vizibilă simetria acuzațiilor reciproce: „Cînd Constituționalul aruncă cu dispreț epitetul de gașcă profesorilor universitari, dînsul uită că colegiile-gașcă sînt o instituție eminamente conservatoare” (14 februarie 1892). Nu e de mirare că și dicționarul român-francez al lui Frédéric Damé, unul dintre cele mai atente la limbajul cotidian al vremii, înregistrează în 1894 termenul gașcă, tradus prin „bande, coterie” și ilustrat prin sintagmele particularizate gașcă politică și gașcă literară.

Astăzi, cuvîntul are o carieră literară asigurată (a se vedea, de exemplu, Dan Lungu, Băieți de gașcă), e prezent și în muzica ușoară (de pildă, „Gașca mea“, 2004), dar își păstrează și valori peiorative în discursul jurnalistic. O ilustrare a variilor tipuri de aplicare contemporană a termenului (gașcă de copii, găștile de fete, găști de șmecheri etc.) se găsește în articolul Adinei Popescu, „În România, dacă nu faci parte din nici o gașcă, nu exiști“ (Dilema veche, nr. 913, din 7-13 octombrie 2021). 

Originea cuvîntului nu a fost lămurită, deocamdată. Unele dintre dicționarele noastre mai vechi sugerau însă o anumită evoluție semantică, prin ordinea în care dispuneau sensurile sale, între care unele sînt regionale, specifice mai ales Moldovei. În dicționarul academic coordonat de Sextil Pușcariu (Dicționarul limbii române, tomul din 1934), se pornește de la sensul „gaură”: „Înțelesul fundamental pare a fi «gaură»”; „O bortă în pămînt cît căciula se numește gașcă” (citat din revista Șezătoarea). De aici se trece la înțelesul de „adăpost” („locul ascuns unde-și fac planuri oameni răi, loc de întîlnire”) și apoi la cel de „tovărășie (tainică) de oameni care urmăresc scopuri rele”. Se sugerează astfel o trecere, prin metonimie, de la denumirea adăpostului mizer la cea a adunăturii umane care îl populează 

Cred că trecerea de la sensul „gaură” la cel de „grup (advers) de interese” poate fi explicată și altfel. Tudor Pamfile, în Jocuri de copii adunate din satul Țepu (jud. Tecuci), 1906, descrie mai multe jocuri cu mingea în care găurile (găștile)defineau poziția și interesele fiecărei echipe. Din descrierea jocurilor se vede deja identificarea dintre gașcă și cei care o apără: „lovesc tare beţele lor şi pleacă fiecare să puie piciorul în gaşca lui”, „B la bătaie are tovarăşi de gaşcă de partea lui”, „Apoi vine rîndul perechii FH să dea ţîcă, pe când B ori D păzesc gaşca lor ori pe a vecinilor” etc. De la bun început, Tudor Pamfile afirmă că jocul de-a mingea pe care îl descrie „e jocul cel mai de samă, mai serios, deoarece îl joacă copiii de la 7 ani, pînă la oamenii de 50-55 de ani” și că regretă treptata lui abandonare. Un cuvînt foarte folosit într-un joc cu mingea (cunoscut așadar de toți, dar neconsemnat în scris) poate deveni foarte ușor metaforă politică la modă și își poate păstra prospețimea colocvială mult timp după ce jocul a fost uitat.

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).