Vălul şi democraţia

Decizia prin care se interzice femeilor musulmane din Turcia să poarte vălul tradiţional în instituţiile publice nu e de pe vremea lui Atatürk; ea a fost impusă la sfîrşitul anilor ’90 pentru a reduce numărul femeilor cu văl din amfiteatrele universitare. Se presupunea că vălul ar fi o ameninţare la adresa secularismului, principiu întemeietor al Turciei moderne. Este semnificativ că această decizie este înlăturată într-un moment cînd Turcia se tot străduie să-şi dovedească vocaţia europeană: pe lîngă libertatea acordată femeilor cu văl, la Parlament se află un proiect de lege cu schimbări în cunoscutul articol 301, privind libertatea cuvîntului şi pedepsele pentru cei care insultă "turcitatea". Scriitorul Orhan Pamuk a fost acuzat pe baza acestei legi. Dar libertatea cuvîntului este limitată şi de multe alte legi; probabil va mai dura pînă cînd va putea fi folosită fără îngrădiri. Legea cu vălul e mai simplu de adoptat fiind prezentată de susţinătorii ei tot ca o extindere a libertăţii: libertatea de a purta văl, deci eliminarea unei discriminări. Sute de mii de oameni au ieşit în stradă pentru a protesta împotriva adoptării acestei legi, văzută de ei drept o intenţie a Guvernului conservator, islamic moderat, de a-şi impune stilul său de viaţă. "Nu încercăm să impunem o interdicţie, încercăm să anulăm o interdicţie" - afirmă Cemil Cicek, un membru conservator al partidului de guvernămînt. Un fost ministru de Justiţie crede că distinge ipocrizia acestei poziţii: "În practică va funcţiona interdicţia de a circula fără văl" - spune Hikmet Sami Turk la un post de televiziune. "Pînă la urmă decizia ne va aduce aici Hezbollah-ul, ne va aduce teroarea Al-Qaeda şi fundamentalismul" - prezice sumbru un alt membru al Parlamentului, Nesrin Baytok. Dezbaterea nu se limitează la confruntările dintre oamenii politici, sufocaţi de prezumţia de rea-credinţă a adversarului; contradicţia există şi la nivelul populaţiei. Ca peste tot în lume, modernizarea ţării a atras masele rurale la oraş, unde a crescut presiunea stilului tradiţionalist de viaţă. Ţăranii transformaţi în muncitori necalificaţi lucrau în industriile nou-înfiinţate, acum 70% din populaţia ţării trăieşte la oraş. La a doua sau la a treia generaţie, din casele unde portul vălului era obligatoriu, s-au îndreptat spre universităţi tinerele fete, şi ele cu capul acoperit. Pe măsură ce le sporeşte bunăstarea, turcii care respectă strict tradiţia sînt tot mai puţin dispuşi să accepte legile impuse de elitele susţinute de militari şi de puterea judiciară. La început, regulile erau destul de confuze, dar rectorii universităţilor au început să forţeze eliminarea vălului, în scene resimţite ca jignitoare pentru cele în cauză; ele se simt insultate, în acelaşi fel cum o fată religioasă din Occident s-ar simţi insultată dacă ar fi obligată de rector să se dezbrace în public. Pentru a obţine un act de identitate cu o fotografie fără văl, multe femei au folosit programe de computer cu care şi-au desenat părul peste basma. Şiretlicul a fost demascat şi Consiliul pentru Educaţia Superioară şi-a trimis propriii fotografi în campusuri şi nu a acceptat decît pozele făcute de aceştia. Elitele sînt seculare, dar masele venite la oraş consideră religia mai presus de lege. Multe dintre fetele obligate să facă un compromis între felul cum au plecat îmbrăcate de acasă şi ceea ce li se cere la facultate trăiesc interdicţia legală ca pe o dramă personală, ca pe un atentat la intimitatea fiinţei. Tulburările create de amendarea legii vălului au aruncat în uitare celelalte încercări de modificări ale Constituţiei, ceea ce îi îndreptăţeşte pe adversarii prim-ministrului Erdogan să susţină că nu se doreşte cîtuşi de puţin modernizarea Turciei, ci doar sînt apărate interesele religiei. Eşecul încercării de a integra valorile democraţiei în islam va confirma îndoielile scepticilor cu privire la accesul Turciei la Uniunea Europeană. Săptămîna trecută cei rămaşi acasă au fost mai mulţi decît cei care au ieşit în stradă ca să-şi exprime nemulţumirea faţă de acceptarea vălului în locurile publice. Şi atunci, dincolo de argumentele conjuncturale, se pune întrebarea dacă într-o ţară pot fi introduse regulile convieţuirii democratice, cînd majoritatea nu le cunoaşte, iar cînd le cunoaşte, nu le acceptă.