Va supravieţui alianţa dintre Statele Unite şi Japonia?

Anul viitor se aniversează 50 de ani de la încheierea Tratatului de Securitate dintre Statele Unite şi Japonia, un element central al stabilităţii în estul Asiei. Întrebarea este dacă acum, într-o vreme cînd japonezii experimentează o politică internă incertă şi în care creşte îngrijorarea legată de o Coree de Nord care-şi testează rachetele nucleare, îşi va menţine oare Japonia deciziile pe termen lung care o angajează să nu-şi construiască un sistem de descurajare bazat pe arme nucleare? La începutul anilor ’90, mulţi americani priveau Japonia ca pe o ameninţare economică. Existau în ambele ţări persoane care vedeau tratatul de securitate ca pe o relicvă a războiului rece şi care ar fi trebuit înlăturată. Aceste tendinţe s-au schimbat însă în 1995 odată cu lansarea de către administraţia Clinton a "Strategiei pentru Asia de Est". În 1996, Declaraţia Clinton-Hashimoto a enunţat ideea că alianţa de securitate dintre cele două ţări stă la baza stabilităţii care asigură creşterea prosperităţii în Asia de Est. Această abordare a continuat să fie îmbrăţişată de ambele partide din America, iar în Japonia sondajele arătau că ea e larg acceptată. Cei mai mulţi dintre observatorii acestui parteneriat cred că astăzi alianţa dintre Statele Unite şi Japonia este mult mai bine conturată decît în urmă cu 15 ani. Totuşi, alianţa se confruntă cu trei provocări majore legate de noua conjunctură externă. Una este Coreea de Nord, al cărei comportament a fost inteligent şi înşelător. Coreea de Nord a încălcat înţelegerile, ştiind că ţara cu cele mai mari pîrghii potenţiale, China, e îngrijorată de un eventual colaps al regimului de la Phenian şi de ameninţarea unei stări de haos care ar rezulta la graniţele sale. Japonia a subscris oficial la obiectivele unei lumi non-nucleare, dar ea se bazează pe un arsenal nuclear al Americii tot mai descurajant pentru potenţialii inamici şi vrea să evite să devină ea însăşi subiectul unui şantaj nuclear din partea Coreei de Nord (sau a Chinei). Japonezii se tem însă că, dacă America îşi va reduce capacităţile militare nucleare, la paritate cu China, credibilitatea în capacitatea sa de descurajare nucleară va scădea. E oricum o greşeală să crezi că potenţialul de descurajare depinde de numărul armelor nucleare. El depinde, mai degrabă, de o combinaţie dintre capacităţile militare şi credibilitate. În timpul războiului rece, Statele Unite erau capabile să apere Berlinul pentru că erau credibile în promisiunea de a o face. Credibilitatea era dată de alianţa NATO şi mai ales de prezenţa soldaţilor americani ale căror vieţi ar fi fost puse în prima linie în cazul unui atac sovietic. Într-adevăr, cea mai bună garanţie a apărării Japoniei e constituită de prezenţa a aproape 50 de mii de soldaţi americani (la a căror menţinere Japonia ajută cu o găzduire generoasă). Credibilitatea e de asemenea sporită de proiecte comune cum ar fi cele pentru dezvoltarea rachetelor defensive cu rază de acţiune regională. La fel de importante sînt acţiunile americane care arată că SUA consideră drept o mare prioritate alianţa cu Japonia şi că nu e o relaţie trecătoare. De aceea a fost atît de important faptul că Hillary Clinton a făcut prima sa vizită ca ministru de Externe, în Japonia. Motiv pentru care e, de asemenea, o greşeală să se vorbească de un G-2 formal SUA-China, mai degrabă decît de o relaţie de cooperare multilaterală. Ajungem şi la a doua provocare pentru Japonia, care este accentuata creştere a economiei chineze. Deşi China e un important partener comercial, puterea ei crescîndă provoacă nelinişte în Japonia. Cînd s-a renegociat alianţa SUA-Japonia, în 1990, liderii japonezi mă întrebau adeseori în particular dacă Statele Unite ar putea abandona Japonia în favoarea Chinei. Le-am răspuns atunci şi le răspund şi astăzi că e o perspectivă foarte puţin probabilă, din două motive. Primul, China reprezintă o potenţială ameninţare în vreme ce Japonia, nu. Al doilea, America împărtăşeşte aceleaşi valori democratice cu Japonia în vreme ce China nu e o democraţie. Mai mult, evoluţiile interne din China rămîn imprevizibile. Oricît de liberă ar fi astăzi populaţia din China, evoluţia politică a ţării e rămasă foarte mult în urma progreselor economice. Spre deosebire de India, China nu şi-a rezolvat problemele privind participarea la politică. Şi există încă pericolul să adopte un naţionalism radical pentru a face faţă problemelor interne. În acelaşi timp, e în interesul Statelor Unite, al Japoniei, dar şi al Chinei, ca aceasta din urmă să se dezvolte în pace şi armonie (după chiar vorbele liderilor chinezi). Tratează China ca pe un inamic şi vei avea o duşmănie garantată. De aceea o strategie de integrare " plus o protecţie contra incertitudinii " are sens atît pentru SUA, cît şi pentru Japonia. Într-adevăr sînt motive puternice pentru SUA, Japonia şi China să se angajeze în domeniul unor cooperări trilaterale. În sfîrşit, în al treilea rînd, alianţa SUA-Japonia va avea de înfruntat un nou set de provocări transnaţionale, vitale pentru interesele noastre, cum ar fi pandemiile, terorismul şi emigraţiile masive din state falimentare. Peste toate provocările acestea apare ameninţarea încălzirii globale, cu o Chină care a depăşit Statele Unite la capitolul emisiilor de dioxid de carbon în atmosferă. Din fericire, aceasta e o zonă în care şi Japonia îşi poate folosi puterea. Deşi unii japonezi se plîng de natura inegală a alianţei cu Statele Unite în planul securităţii, din cauza limitărilor pe care Japonia le-a acceptat în folosirea forţei, în aceste noi domenii Japonia este un partener puternic. Japonia acordă asistenţă în lume din Africa pînă în Afganistan, participă la proiecte legate de sănătate la nivel global, sprijină ONU în acţiunile împotriva piraţilor de pe mări, iar cercetarea şi dezvoltarea ei în domeniul eficientizării energiei o plasează în prim-planul confruntărilor cu aceste noi probleme transnaţionale. Avînd în vedere agenda actuală, există un enorm potenţial pentru un parteneriat egal, lucrînd şi cu alţii, în furnizarea de bunuri publice globale, ceea ce nu poate fi decît benefic pentru Statele Unite, Japonia şi restul lumii. De aceea eu rămîn optimist în ce priveşte viitorul alianţei dintre Statele Unite şi Japonia. Joseph S. Nye, Jr. este profesor la Harvard şi autor al cărţii The Powers to Lead. Copyright: Project Syndicate, 2009 www.project-syndicate.org traducere de Andrei Manolescu