Ursuleți și „ursulice”

Poziția în vocabularul fundamental a cuvîntului urs, moștenit din latină, care și-a dezvoltat sensuri figurate și o bogată frazeologie și de la care s-au format numeroase derivate reflectă o familiaritate îndelungată a vorbitorilor limbii române cu cei mai impresionanți locuitori ai pădurilor din zonă. Cuvîntul are, de altfel, o foarte veche prezență și în antroponimie și în toponimie. Dincolo de experiențele și tradițiile locale și de reprezentările culturale de tot felul, în epoca modernă ursul le devine multora familiar în copilărie, prin intermediul jucăriilor – în mod prototipic, prin ursulețul de pluș (desemnat în română printr-un calc parțial după franceză – ours en peluche –, apărut în vremea cînd influența engleză nu era suficiant de puternică pentru a impune denumirea Teddy bear). Puternica individualizare a animalului – la care contribuie probabil și tulburătoarele asemănări cu silueta și cu mișcările umane (la ridicarea în două labe) – se reflectă și în marcarea clară a ipostazei feminine: ursoaica (ursoaie, în limba mai veche; ursă, rar și livresc). Dicționarul-tezaur al limbii române (DLR) înregistrează un număr impresionant de derivate ale cuvîntului urs, dintre care multe diminutive (ursuleț, ursișor, ursușor, ursuț) prin care se pot denumi fie puii de urs, fie urșii, în mod afectiv, indiferent de dimensiuni, fie alte animale (cîini, mai ales), pe baza unei asemănări parțiale cu urșii. Ca de obicei, augmentativele (ursoi, ursan) sînt mai rare, Destul de puțin folosite sînt ursac („ursuleț”), ursei („ursuleț” și „nume dat unui cîine ciobănesc cu blana de culoare neagră sau brună ca a ursului”) și ursulean („nume dat unui bou al cărui păr este închis la culoare ca al ursului”). Dintre diminutive, cel mai frecvent, general în uz, este, desigur, ursuleț.

Alte două forme – ursulache și ursulică – sînt destul de răspîndite, dar au un statut special, de hipocoristice formate cu sufixe specifice numelor proprii de persoană (-ache și -ică: terminațiile formelor Costache sau Dumitrache, Costică sau Mitică). Ca substantive comune, cele două sînt masculine: „în fața mea era un ursulache” (forum.4tuning.ro), „văd pe deal un ursulache” (pescuitul.ro), „nu vă speriați de un ursulică” (ziare.com). Într-un filmuleț de acum cîteva luni, un instructor de schi se adresa, pe un ton glumeț, ursului apărut pe pîrtie și care îl urmărea în coborîre, cu numeroase apelative simpatice – moș Martin, tovărășeluʼ, dragule, prietenaș, zăpăcilă, ursulică –, ultimul fiind cel mai frecvent („pa, ursulică!”). Sufixul -ică este însă specific și diminutivelor feminine (păsărică, nepoțică, bătrînică), ceea ce face ca ursulică să fie interpretat (mai rar, e drept) și ca formă feminină. Puținele exemple pe care le-am găsit se referă mai ales la jucării („o ursulică tare drăguță pentru o fetiță minunată”, pictame.com) sau la o cățelușă („așa o ursulică frumușică, fără adoptator, încă... e isteață, este un cățel absolut perfect!”, Facebook).

Pornind de la aceste resurse lingvistice, ale limbii standard și mai ales ale limbajului popular și colocvial, a apărut de curînd o formă nouă – un plural ad-hoc de la ipostaza feminină a substantivului ursulică. Cîteva postări și articole – reproduse cu mici variații de mai multe ziare și site-uri – au recurs la inventarea unui plural feminin atipic – ursulice: „Ursulicele de la Zărnești” (bzb.ro), „ursulicele sînt slăbite, deshidratate” (mediafax.ro); „Micuțele ursulice au fost găsite lîngă o casă din Biertan, județul Sibiu” (sibiu100.ro); „Micuțele ursulice orfane cresc!” (millionsoffriends.org). Forma a apărut, desigur, dintr-o necesitate: tonul afectiv și perspectiva umanizantă cereau un cuvînt potrivit, inexistent însă, pentru că nu avem în limbă o formă feminină specială pentru puii de urs. În textele despre micile animale găsite fără mamă apăreau mai multe formule de desemnare: de la cea standard, descriptivă, științifică – „doi pui de urs – ambii femele” (bzb.ro) –, la masculinul cu sens generic („omul a dus ursuleții în grădina sa”, bzb.ro), la variante umanizate – „fetițe pufoase” (adevarul.ro), „cele două fetiţe care s-au pierdut de mama lor” (brasov.net), „Ursuleţii-fetiţe salvate în Biertan” (adevarul.ro), „micuțele au strigat-o neîncetat” (mediafax.ro) – și la noul plural: „cele două ursulice au ajuns la noi”. Formele, destul de bizare (pentru că restul femininelor în -ică au pluralul în -ici și mai ales în -ele: bătrînici / bătrînele, păsărici / păsărele, nepoțele), sînt interesante în măsura în care răspund unei necesități afective de moment.

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).