Ursul şi lupul

Nu este un semn bun cînd demnitarii recurg la limbajul fabulelor pentru a descrie relaţiile dintre ei, pînă atunci parteneri de dialog. Pe 10 mai, într-un discurs despre starea naţiunii, Putin a răspuns agresiv atacului declanşat de vicepreşedintele american, Dick Cheney, la Vilnius. În discursul ţinut în faţa şefilor de stat europeni, Cheney a spus că în Rusia "restrîngerea drepturilor omului şi întrebuinţarea resurselor de energie ca instrumente de intimidare sau de şantaj nu pot fi justificate de nici un interes legitim (...) şi nimeni nu poate justifica acţiunile care subminează integritatea teritorială a unui vecin sau dăunează mişcărilor democratice". Fără să-l numească pe Putin, afirmînd că "Rusia nu e condamnată să devină duşmanul nostru, ea poate fi un partener strategic şi un prieten de încredere", Cheney a intrat pe terenul faptelor şi nu pe cel mistic al sentimentelor, preferat de preşedintele Bush cînd îl privea pe Putin în ochi. Într-un discurs consacrat în principal iubirii (problemei natalităţii), Putin a declarat că nu-l sperie ameninţările "tovarăşului lup care mănîncă, nu ascultă de nimeni şi nici nu are intenţia s-o facă. Unde piere tot patosul apărării drepturilor omului, al democraţiei cînd e vorba de apărarea propriilor interese?". Sub forma lui de purtător al căştii coloniale, interesele "unchiului" au mai fost demascate cu prilejul revoluţiei portocalii din Ucraina, în decembrie 2004. Putin a regăsit repede patosul discursului de mare putere, promiţînd că va spori bugetul Apărării, pentru a face faţă "cursei înarmărilor, în plină acceleraţie". Nu au fost evocate manevrele cu preţul gazului şi al petrolului, intenţiile de construcţie a unor conducte care favorizează unele ţări şi le ocolesc pe altele. Dacă se ştie cine e lupul, lista mieilor rămîne deschisă. Desigur, poziţia de pe care Statele Unite îşi exersează dreptul la critică poate fi discutată: democraţia americană este ea însăşi într-un proces de continuă reformulare, cu consecinţe în structura instituţională. Îngrădirea libertăţilor democratice în Rusia nu a început în aprilie 2006 şi Statele Unite (la fel ca şi Europa Occidentală) s-au prefăcut că nu văd nimic deosebit. Ca să rămînem în termenii propuşi de Putin, prea preocupat de mestecarea propriei hrane, lupul n-a prea fost atent la ceea ce se întîmplă în pădure şi de abia cum a observat că ursul a ieşit din hibernare. În acest timp, o majoritate a ruşilor îl susţine pe Putin: un sondaj publicat de revista Vedomosti arată că Putin este cel mai popular conducător începînd de la ţarul Nicolae al II-lea şi terminînd cu preşedintele Elţîn: 45% îl respectă, 22% simt afecţiune pentru el, 13% sînt indiferenţi, 6% nu-l iubesc, iar cei care-l urăsc nu sînt mai mult de 1%. Cifrele aprecierii cresc odată cu creşterea preţului la hidrocarburi. Petrolul scump, în primul rînd, a permis satisfacerea nevoilor economice elementare. Plata la timp a pensiilor, însoţită de revenirea simbolică la imnul URSS şi la vocabularul măreţiei, este de natură să mai ostoiască un pic setea de stabilitate a unor oameni adaptaţi la dictatura unui Birou Politic îmbătrînit şi plicticos. Sentimentele antiamericane n-au dispărut niciodată: clişeul puterii imperialiste, bazate pe exploatare şi pe dispreţul faţă de valori, este foarte durabil şi oricînd se pot aduna nişte fapte care să-l confirme. Cînd vorbeşte despre refacerea coeziunii naţionale, despre redobîndirea sentimentului de mîndrie naţională, Putin este susţinut de majoritatea tăcută, dar şi de voci influente ale opiniei publice, începînd cu Soljeniţîn şi Biserica Ortodoxă, continuînd cu oameni politici (nu toţi "extremişti") şi terminînd cu noii bogătaşi şi cu vechii sărăntoci. Unii nu se mărginesc la vorbe. A crescut numărul crimelor rasiale, ale căror victime sînt studenţii străini, de culoare, şi cetăţenii fostelor republici sovietice. Justiţia nu-i pedepseşte pe tinerii cu capetele rase care îşi asumă şi îşi motivează faptele. Pădurea unde se ceartă lupul cu ursul nu e un loc fără pericole pentru viaţa iepuraşilor.