Unde vom fi poimîine?

Întrebarea de mai sus este titlul aproximativ al unui film catastrofă de acum cîţiva ani, produs la Hollywood şi realizat de Roland Emmerich, regizor german sensibil la cauzele ecologice. Povestea e următoarea: din cauza încălzirii globale, planeta o ia razna, tsunami-uri uriaşe devastează toate coastele globului, tornade gigantice rad marile oraşe, iar Pămîntul intră într-o nouă epocă glaciară. Ce mai scapă din omenire se refugiază în emisfera sudică, de unde urmează să relanseze civilizaţia, încercînd să nu repete aceleaşi greşeli. Pentru americanul mediu acest film a însemnat mai mult decît o mie de discursuri despre încălzirea globală, ajutînd la apariţia unei conştiinţe ecologice în Statele Unite (conştiinţă care s-a mai consolidat de atunci, graţie unei alte producţii, Un adevăr incomod, documentar realizat de fostul vicepreşedinte american Al Gore). Mi-am amintit de cele două filme răsfoind proiectul Strategiei pentru Dezvoltare Durabilă a României lansat în dezbatere acum cîteva zile. Documentul schiţează modul în care se va dezvolta România pînă în 2030. Într-o ţară în care, în general, orizontul de timp este clipa, nu e de mirare că proiectul nu stîrneşte mare ecou. El merită însă studiat pentru că găsim date interesante. Aflăm de exemplu că România se dezvoltă economic - creşteri de 5-8% pe an în ultimii 8 ani -, dar se dezvoltă haotic, fără să ţină seama de puţinătatea resurselor pe care le mai are. Petrolul mai ajunge pentru 15 ani, uraniul (în condiţiile în care vrem să dezvoltăm energia nucleară), pentru mai puţin de 10. România exportă mult lemn şi nici nu se ştie exact care mai e suprafaţa împădurită, ultima evaluare serioasă a fondului forestier fiind făcută înainte de 1989! Sîntem ţara europeană care risipeşte cel mai mult energia, cam o treime pierzîndu-se între producător şi consumator. Izolarea termică a celor 80 de mii de blocuri moştenite din perioada comunistă ar costa cam 6 miliarde de euro (cam 5% din Produsul Intern Brut pe un an). Sigur, poluarea s-a redus în anii ’90 ca urmare a închiderii marilor combinate comuniste, dar apare sub noi forme. De exemplu, în timp ce majoritatea ţărilor Uniunii Europene luptă pentru a reduce ponderea transportului rutier al mărfurilor, în România el aproape că s-a dublat în ultimii 7 ani, numărul camioanelor crescînd cu 25% în aceeaşi perioadă. Infrastructura e în continuare vetustă, România fiind pe ultimul loc în clasamentul european al autostrăzilor. Cifrele proaste continuă, fie că e vorba de protecţia mediului, de educaţie sau de sănătate. Mai proastă decît cifrele e tendinţa: evoluţia economică a României din ultimii ani se bazează pe un model contrar evoluţiilor din Uniunea Europeană, unde dezvoltarea ţine cont de resurse. În România, e exact invers: se consumă resurse de parcă am fi ultima generaţie a ţării, fără interes pentru ce se va întîmpla peste 10 sau 20 de ani. Chiar dacă autorităţile române nu o spun foarte clar, Strategia pentru Dezvoltare Durabilă este tot o cerinţă a UE. Astfel de strategii au mai existat (fostul preşedinte Ion Iliescu a fost iniţiatorul uneia dintre ele), dar termenii erau prea vagi, iar mijloacele prin care urmau să fie atinse obiectivele nu erau clar definite. Bruxelles-ul a spus că nu ajunge. Ca urmare, în proiectul aflat în discuţie există obiective (atingerea nivelului mediu de dezvoltare al UE pînă în 2030), există şi soluţii (economisire de resurse, privilegierea transportului fluvial şi feroviar în locul celui rutier, stimularea serviciilor eficiente ecologic etc.). E nevoie însă de mai mult, de opţiuni privind felul în care se va dezvolta România. Va investi mult în infrastructură şi turism? - aşa cum a făcut Grecia - sau va privilegia educaţia şi cercetarea? - după cum a făcut Finlanda? În proiectul aflat în dezbatere se propune ca, pînă în 2013, suma alocată cercetării să fie triplată. Despre ce cercetare este însă vorba?, ce sectoare vor fi urmărite în primul rînd? Cum va fi reformată educaţia, dincolo de cei 6% din PIB pe care îi primeşte anual învăţămîntul? Toate aceste întrebări ar trebui în teorie să îşi găsească răspuns în urma zecilor de dezbateri care vor avea loc pînă la adoptarea Strategiei şi la care vor participa politicienii, societatea civilă, sindicatele etc. Mai rămîne ca şi dezbaterile să aibă consistenţă şi să nu fie doar evenimente "bifate" pe un calendar. În plus, odată adoptată, Strategia ar trebui şi pusă în practică, şi nu schimbată, în funcţie de interesele de moment ale partidelor aflate la guvernare. Altfel, peste 20 de ani, România riscă să fie o ţară cu diferenţe mari între bogaţi şi săraci, cu o economie secătuită de resurse, cu spaţii deşertificate şi un popor îmbătrînit.