Unde trasăm linia roșie?
Al doilea val al pandemiei, anticipat de specialiști, ne prinde la fel de nepregătiți ca debutul acestei crize. Doar că acum sîntem epuizați și parcă mai deznădăjduiți ca în primăvară. Știm deja că vaccinul care credeam că va ajunge pînă la sfîrșitul anului va sosi cel mai devreme la jumătatea anului viitor. Sistemele medicale sînt, aproape peste tot, depășite. Iar economia e în criză. Dilema e aceeași în toate statele: care sînt costurile pe care ni le putem permite pentru ca pandemia să nu se transforme într-o catastrofă pentru umanitate? Soluția rezonabilă aplicată (aproape) universal e distanțarea. Reducerea contactelor între oameni presupune costuri economice. Și suspendarea temporară a unor drepturi și libertăți. Virusul nu infectează doar oamenii, ci și societățile.
Mario Vargas Llosa nu e coronasceptic. În schimb, e foarte atent la relațiile de putere între stat și cetățean în contextul restrîngerii libertăților ca răspuns la pandemie.
Într-un interviu oferit recent cotidianului elvețian Neue Zürcher Zeitung, el atrage atenția că, dacă pandemia persistă, există riscul ca autoritățile să-și depășească atribuțiile și să acționeze împotriva spiritului Constituției. Guverne naționaliste precum cele din Polonia sau Ungaria se folosesc de pandemie pentru a restrînge libertățile fundamentale pentru mult timp – poate pentru totdeauna, spune el. „Cetățenii trebuie să fie acum foarte vigilenți. În Spania, cu precădere, sîntem mai sensibili la asta, deoarece am avut dictatura lui Franco timp de patruzeci de ani și a trebuit să luptăm ca să ne recîștigăm libertatea. Linia de demarcație între măsurile raționale de combatere a pandemiei și acapararea perfidă a puterii politice de către guverne e foarte îngustă.” Întrebarea e: unde trasăm această linie roșie? „Suedia și Norvegia au arătat că nu este necesar un lockdown național pentru a garanta sănătatea și siguranța cetățenilor. În acest sens, guvernele europene au reacționat excesiv. Cred că lockdown-ul e o greșeală. Nu s-a dovedit că restricția flagrantă a libertății are sens. Nu există absolut nici o dovadă în acest sens, nici empiric, nici logic. Dimpotrivă – libertatea este o resursă de putere în lupta împotriva virusului. Și bănuiesc că acum guvernele, sub semnul celui de-al doilea val, vor tinde din nou să exagereze. Singura întrebare este dacă și pentru cît timp majoritatea cetățenilor vor accepta acest lucru”, spune Mario Vargas Llosa în interviul acordat Neue Zürcher Zeitung.
Probabil s-a pripit cînd se îndoiește de eficiența măsurilor de distanțare socială: ea e dovedită științific. Însă are dreptate să fie îngrijorat în legătură cu renunțarea la scăderea standardelor democratice. Lupta cu pandemia e liberticidă.
Dacă principiul e constant, modul în care sînt aplicate aceste restricții în Europa e diferit de la o țară la alta sau de la un moment la altul al crizei. Ceea ce face uneori ca măsurile să pară arbitrare. Nu e de mirare că în Spania, în Italia, în Germania și în Franța stîrnesc tot mai multe proteste.
În Germania, opinia publică e măcinată de tratamentul inegal aplicat culturii, respectiv cultelor: teatrele și cinematografele s-au închis, bisericile rămîn, însă, deschise. De ce? Pe o scară valorică, libertatea religioasă nu poate fi departajată de libertatea de creație. Iar în ceea ce privește riscul de infectare, s-a demonstrat deja prin mai multe studii că posibilitatea de infectare la un spectacol, dacă sînt respectate toate măsurile de prevenție recomandate, e extrem de scăzută; în schimb, epidemiologii au depistat cîteva lanțuri de infectare legate de participarea la slujbe.
Să fie vorba atunci de superioritatea numerică a „beneficiarilor”? Dacă într-adevăr cei care participă regulat la slujbele religioase sînt mai numeroși decît spectatorii de teatru, cinema și concerte, așa cum susțin reprezentanții bisericilor, atunci măsura ar fi trebuit să fie aplicată exact invers. În logica reducerii contactelor între oameni ar fi fost mai adecvat să se restricționeze accesul la biserică, nu la instituțiile de cultură.
Un argument injust – spun ierarhii Bisericii, căci nu e o competiție între cultură și culte. Nu, nu e, nu ar trebui să fie, dar atunci de ce doar domeniul culturii e pedepsit?
Cei care justifică aceste măsuri spun că ele nu produc nici un fel de discriminare: libertatea de creație garantată de Constituție e menținută chiar și în intervalul în care accesul publicului la teatru, la cinema, la concert sau la muzeu e interzis: creatorii pot produce cultură și în afara contextului instituțional. Pe cînd, dacă s-ar interzice accesul în locurile de cult, s-ar restrînge implicit libertatea religioasă, căci manifestarea credinței nu se poate exprima decît în biserici, moschei și sinagogi. E, evident, o înțelegere eronată, ca să nu spun tendențioasă atît a culturii, cît și a cultelor.
Pînă la urmă, impresia că religia e mai importantă pentru stat decît cultura este devastatoare. Nu, nu e o falsă problemă. E vorba despre valori. Și despre influență politică. Un episcop ori un patriarh e mult mai bine plasat, politic, decît o mie de artiști.
