Unde am găsit societatea civilă <i>(raport de activitate)</i>
Am stat o oră în anticamera lui Gigi Becali. Fotolii cu catifea verde, pereţi cu ghirlande de aur. Casă veche, boierească. Palat? Poate. Dar regele e demult plecat. În sufragerie, cu luminile concentrate pe chip, oierul. În direct la televizor. Eu, la coadă, la un alt interviu, tot cu el. Curios cum fenomenul se repetă. Acum 60 de ani, boierii adevăraţi erau aruncaţi din case printr-un mecanism mai direct şi mai sincer: deposedarea, în numele acelui celebru "proprietatea e furt". Istoria are ironie: astăzi, furtul devine proprietate. Şi iar e stîngist să ne opunem: în fond, noii capitalişti, oricît de neplăcuţi ar fi nasului, îşi fac treaba lor. Reconstruiesc societatea civilă cu singurele instrumente pe care le cunosc: instrumentele de plată. Abia acum înţeleg unde a greşit GDS-ul în anii ’90. N-a avut buget de PR. N-a avut nici un plan de acaparare a resurselor şi redistribuire a lor către amicii politici. N-a avut viziune. A crezut că face politică, însă a făcut tot ce ştia de la "Ştefan Gheorghiu": propagandă. Silviu Brucan a avut dreptate cu acei 20 de ani termen: în decembrie anul ăsta, dacă nu mă înşel, se încheie numărătoarea lui inversă, căreia nu i-a supravieţuit. Şi tot în decembrie anul ăsta, avem societatea civilă livrată la cheie, vizionată în fiecare seară de milioane de oameni, dezbătută în ziare. Dezamăgire? Să nu ne grăbim, chiar dacă e complet lipsită însă de profesori universitari, intelectuali angajaţi ori măcar inşi cu priviri inteligente. De fapt, fără să ne dăm seama, pe lîngă noi a crescut chiar societatea civilă pe care o merită societatea, pur şi simplu: oameni cu gesturi scurte, vocabular cioplit, prieteni cu ciomege, amantă cu poze în reviste lucioase. Ideologii ei nu mai promit capitalism echitabil, ci scheme de îmbogăţit la loterie. Profeţii ei nu mai văd apropierea de valorile Occidentului, ci apropierea unui cutremur de fix 8 grade pe scara Richter. Discursurile ei frumoase sînt considerate aşa după lectura de a doua zi a ratingului, nu după nota dată de Ana Blandiana sau Nicolae Manolescu. Iar mascota noii societăţi civile nu mai e călugărul Vasile, ci piticul porno. Firesc, valoarea fundamentală se poate exprima mult mai simplu decît binele vag de-acum două decenii: acum vorbim de bani, la care oricine poate face o recenzie, spre deosebire de o carte. În rest, recunoşti societatea civilă după faptul că are exact aceleaşi puteri ca în manualul american adus de ONG-işti de bine în 1990: poate deranja o decizie a unui guvern. Se poate afla în sptele alteia. Lansează dezbaterile de idei (recunoaşteţi: aţi vorbit măcar cîteva minute pe săptămînă anul trecut de Elodia? Nu? Felicitări şi ţineţi bine de uşa de la grotă, să rămînă aşa!). Şi e capabilă de campanii civice cu efect covîrşitor: cîte fete şi-au făcut vaccinul anti-HPV, deşi era gratis şi folositor? Nici măcar una din cinci, pentru că nişte vraci au scris pe Internet că e o problemă. La fel ca şi cu paşaportul biometric, ăla cu 666 sau E-urile din alimente, la fel de periculoase ca şerpii care ţi se pot strecura în burtă cînd dormi la marginea şanţului. Trebuie să ne obişnuim cu asta. Pentru că nu putem schimba nimic. Pentru că aşa cum Ceauşescu ne-a lăsat o casă a Poporului din beton, tot aşa ne-a lăsat una din carne. În anii ’70 şi ’80, intelectualii au făcut un copil, muncitorii " trei şi romii " şapte. România de azi e expresia acestei realităţi demografice. Iar societatea ei civilă se face cu materialul clientului. Nu cu intelectuali, pentru că nu-s destui să cumpere detergent şi nici bine plătiţi să ia maşini străine, deci nerelevanţi ca public comercial. Nu cu trăiri complicate, pentru că sînt greu de vîndut unui public a cărui atenţie nu rămîne fixată pe ceva mai mult de 3 secunde. Nu cu noi, ci cu ei. Ei şi noi: parcă ştim de undeva împărţirea asta, nu? Tocmai pentru că o ştim, citim Dilema veche. Şi pentru că o putem accepta, închidem revista şi plecăm şi mîine la serviciu.
