Una, alta

* Psihologii tot mai încearcă să desluşească amalgamul de emoţie şi raţiune din noi. Hume a spus-o acum cîteva secole: raţiunea e sclava emoţiilor. Acum, toate cercetările par să-i dea dreptate. Dintr-un complex de teste, pe care docenţii marilor universităţi le aplică, extrag unul care m-a impresionat. Un grup de oameni este pus în faţa următoarei situaţii. Un tramvai a scăpat complet de sub control şi goneşte nebuneşte. Pe şine, în faţa lui, se află cinci persoane incapabile să se mişte şi complet lipsite de ajutor. Pe un pod, pe sub care va trece tramvaiul, se află o persoană corpolentă şi subiectul. E clar că, dacă subiectul împinge grasul de pe pod în faţa tramvaiului sălbatic, vehiculul sare de pe şine şi cele cinci persoane blocate vor fi salvate. Întrebarea este: "Îi daţi brînci?". 85% dintre subiecţi au spus "Nu" şi 15% au spus "Da". Apoi, subiecţii cercetării au fost bine distraţi. Li s-au dat răcoritoare şi dulciuri, au vizionat sitcom-uri preferate şi au fost duşi în fel de fel de locuri amuzante. Au fost întrebaţi din nou. Numărul celor dispuşi să sacrifice grasul s-a dublat. S-ar zice că rîsul ne face mai lucizi. Sau mai cinici? Sau mai nepăsători? * Purtătorul de cuvînt al Casei Albe ne spune că, retras pentru vacanţă la ferma sa din Crawford, preşedintele Bush citeşte Străinul de Albert Camus. Şi mai spune că preşedintele şi apropiaţii săi poartă discuţii îndelungi despre sursele culturale ale existenţialismului. Las pe comentatorul revistei Slate să rezume cartea, ca să înţelegem unde bate: "Personajul principal, Mersault, îşi petrece cea mai mare parte a vieţii asemenea tînărului George Bush, angajîndu-se în escapade care demonstrează lipsa ambiţiei şi a motivaţiei. Vizitînd plaja cu cîţiva prieteni, el intră într-o altercaţie cu cîţiva arabi. Ceva mai tîrziu, el îl găseşte pe unul dintre arabi şi, fără vreo altă provocare, îl împuşcă cu mai multe cartuşe. În timpul circului de proces, care a urmat, şi a lungilor ore petrecute în închisoare, Mersault nu cunoaşte remuşcarea şi regretul şi este incapabil să contemple măcar ceea ce a făcut. În ziua execuţiei se gîndeşte vag că ar fi putut duce o altă viaţa. Dar, mai ales, el este nerăbdător să fie executat şi speră că toată lumea va ovaţiona moartea sa". * La începutul lunii august, a murit în somn, la 90 de ani, Elizabeth Schwarzkopf. A fost una dintre cele mai mari soprane ale lumii, ea impunîndu-se mai ales în repertoriul mozartian şi straussian, dar şi în lieduri şi în piese vocal-simfonice. Indiscutabil, unul din marile ei roluri a fost acela al prinţesei von Werdenberg, soţia Mareşalului, din Cavalerul rozelor, prea lunga capodoperă a lui Richard Strauss, nu doar pentru că l-a cîntat perfect, ci şi pentru că a conferit personajului o notă unică de senzualitate vie, dar tomnatică, un aer de sexualitate prezentă, dar tristă. (Despre Cavalerul rozelor circulă o anecdotă care îmi place mult. În ultimii săi ani de viaţă, septuagenarul Richard Strauss este angajat la Viena să dirijeze propria operă. În timpul unei repetiţii, se apleacă discret către concert-maistru şi spune "Of, Doamne, am obosit, cît poate să fie de lungă opera asta!". Surprins, violonistul replică şoptit "Maestre, dar dumneavoastră aţi scris-o!" şi bătrînul Strauss răspunde: "E adevărat, dar cînd am scris-o nu mi-a trecut niciodată prin cap că am să ajung să o dirijez"). Revenind la Schwarzkopf, dispariţia ei readuce în discuţie chestiunea colaborării cu regimul nazist. Tînără soprană la Berlin, Schwarzkopf a acceptat, în 1940, să intre în Partidul Nazist şi, mult mai tîrziu, în 1983, a vorbit despre asta, spunînd, spre şocul multor admiratori: "Toată lumea din teatru s-a înscris. Aşa erau timpurile, iar nouă nu ne păsa deloc de nazişti". A căzut şi ea în capcana care face posibil totalitarismul: aderi din nepăsare pentru că toţi fac acelaşi lucru şi nu ştii (sau nu vrei să ştii?) că îngroşi rîndurile suporterilor unui regim criminal. Dar episodul meu preferat din viaţa ei este cel petrecut la începutul anilor ’50, cînd Schwarzkopf a acceptat să "împrumute" două do-uri colegei ei Kirsten Flagstad, în înregistrarea cu Tristan şi Isolda. Flagstad era spre apusul carierei şi nu mai putea să atingă notele foarte înalte, aşa că Schwarzkopf a mers în studio, a înregistrat cele două do-uri şi a acceptat ca acestea să fie "montate" în rolul înregistrat de Flagstad, fără ca nimeni să sufle un cuvînt. Peste cîţiva ani, totul s-a aflat, s-a iscat un scandal enorm şi, în mijlocul disputei, este provocat să se exprime marele Glenn Gould, care a spus că el priveşte gestul lui Schwarzkopf ca pe un gest de curtoazie născut din interesul de a face o Isoldă cît mai bună, ceea ce nu e deloc blamabil din punct de vedere artistic, ci dimpotrivă. Închei gîndul cu trista constatare că, în mai puţin de doi ani, a trecut dincolo o pleiadă de uriaşe soprane: Renata Tebaldi, Brigit Nielsen, Anna Moffo, Victoria de Los Angeles şi acum, iată, Elizabeth Schwarzkopf. * George Orwell îi scrie literatului Stephen Spender, activist socialist notoriu, o scrisoare, la doar cîteva zile după ce l-a cunoscut la o petrecere. Pînă atunci, Orwell avea cea mai proastă impresie despre Spender. Îl considera un "tovarăş de drum al comuniştilor", un "poet de rang secund, oricum epuizat", "un om la apogeul slăbiciunii lui". La petrecere însă, Orwell îl găseşte pe Spender agreabil şi simpatic. În încheierea scrisorii, Orwell spune că nu e bine să mergi la petreceri unde ştii că vin şi duşmani de-ai tăi pentru că s-ar putea ca, cunoscîndu-i personal, să înceapă să-ţi placă. Prietenia dintre Orwell şi Spender a durat, dar a fost cu totul ciudată, de vreme ce Orwell îl include pe Spender pe celebra sa listă cu "cripto-comunişti", care a ajuns pe căi încă neconfirmate la Serviciile secrete britanice, şi adaugă, alături de numele său, caracterizarea: "Simpatizant sentimental cu înclinaţii homosexuale". Vorba lui Timothy Garton Ash, trebuie să ai ceva de poliţist ca să poţi dejuna cu un prieten şi apoi, imediat ce ajungi acasă, să-l pui cu asemenea caracterizare pe o listă a indivizilor numai buni de urmărit. Adevărul este că, după ce l-a cunoscut pe Spender, care a murit în 1995 acoperit de supreme acolade academice pentru o frumoasă carieră de profesor de literatură, niciodată Orwell nu l-a mai putut ataca cu virulenţa şi cu claritatea de conştiinţă cu care o făcuse înainte. Nu este deci prea bine să îţi cunoşti personal inamicul. Rişti să te împrieteneşti cu el şi intri într-o situaţie complicată şi foarte greu de gestionat.