Un vot popular

Asemuită cu un fenomen meteorologic neaşteptat şi devastator, victoria obţinută de organizaţia radicală Hamas în alegerile din teritoriile palestiniene (72 de locuri în Parlamentul cu 132 de membri şi unde formaţia actualmente la conducere a obţinut 32 de locuri) era totuşi previzibilă. De mirare sînt doar proporţiile ei, însă era evident că din comparaţia între Fatah - la putere de 10 ani, incapabilă să stabilească ordinea, extrem de inventivă în materie de corupţie - şi Hamas, care susţine că l-a obligat pe Sharon să-şi retragă coloniile din Gaza şi are în subordine o reţea de ajutor social eficientă, alegătorii vor opta pentru ultima. Cunoscută la început ca Mişcarea Islamică de Rezistenţă, Hamas a apărut ca forţă militară în 1987, în condiţiile primei revolte palestiniene, ca o ramură a Frăţiei musulmane. Se spune că, la început, Israelul a încurajat formaţiunea, văzînd în ea o contrapondere la Arafat: la vremea aceea nimeni din Israel nu dădea mîna cu el, era adversarul principal. De atunci, Hamas a fost la originea multor atacuri teroriste asumate şi, în conştiinţa palestinienilor, retragerea unilaterală din Gaza, efectuată de Ariel Sharon vara trecută, nu este rezultatul unei opţiuni politice, ci consecinţa unei înfrîngeri militare. Spre deosebire de Fatah, dependentă de personalitatea lui Arafat, epuizată după moartea lui, Hamas are o ideologie care îi menţine coeziunea. Expresie a fundamentalismului islamic, negînd dreptul la existenţă şi realitatea statului Israel, Hamas e tot ce poate fi mai puţin adecvat continuării tratativelor de pace, fie ele oricît de sumare. Extremismul cîştigă voturi cînd democraţia e doar forma instalării la putere a corupţiei. Pentru populaţia din teritorii, nici pacea, nici democraţia n-au adus dividende; din punct de vedere economic, viitorul stat e într-un faliment perpetuu. E de aşteptat că, validaţi prin vot, liderii Hamas vor continua acţiunile violente, fără să se teamă de impasul politic şi de ameninţările cu sistarea ajutoarelor occidentale. Desigur, cei care cred într-o desfăşurare pozitivă a istoriei atrag atenţia că, la înfiinţare, organizaţia Fatah, cu Yaser Arafat în frunte, a avut acelaşi program şi că treptat a devenit partenerul semnării acordurilor de pace. Acest "treptat" a durat 25 de ani şi nu i-a transformat pe oamenii din Fatah, a modificat doar vocabularul liderilor. Nu e puţin lucru: prin această asumare a ipocriziei, cu preţul ei în dolari, s-au constituit în teritorii rudimentele unor instituţii democratice. Necazul e că ele nu au funcţionat decît în interesul celor din conducere şi rezultatul alegerilor poate că indică apetitul pentru acţiuni teroriste, dar dovedeşte, în orice caz, refuzul unui statu quo. Înscrierea listelor Hamas în alegeri ar indica disponibilitatea lor de a se include în procesul politic democratic. Puţin probabil. Victoria Hamas a apărut de pe poziţii de forţă, ca o expresie a nemulţumirii majorităţii palestiniene faţă de procesul de pace, ca o parte a ascensiunii mişcărilor islamiste din Egipt, Irak, Iran, la putere sau în vecinătatea ei, pentru a-şi afirma specificul, nu pentru a intra într-un joc din care cuvîntul lui Allah lipseşte. În inima conflictului, servind drept pretext actelor teroriste din lumea întreagă, Hamasul se vede investit prin votul popular cu misiunea de a continua lupta, nu de a o opri. Dincolo de prudenţa din declaraţiile politicienilor din Israel se poate observa o repoziţionare a factorilor de influenţă: Israelul nu va trata cu organizaţia Hamas cît timp nu se trece la dezarmarea formaţiunilor de luptă, pînă nu se recunoaşte existenţa statului Israel şi nu se renunţă la cerinţa "dreptului de a reveni" pentru refugiaţii palestinieni. Nu sînt puţini cei care afirmă că e preferabil să ai de-a face cu o formaţiune în mod deschis ostilă decît cu ipocrizia lui Arafat. Pe tonuri mai mult sau mai puţin oţărîte, Statele Unite şi Europa au chemat Hamasul să renunţe la esenţa sa şi să-şi însuşească obiectivele politice ale consensului. După ce Bush a explicat lumii întregi cum se vor modifica dictaturile din ţările arabe dacă se vor organiza alegeri libere, rezultatul acestor alegeri nu confirmă deloc fascinaţia exercitată de democraţie. În 1991, după turul întîi al alegerilor din Algeria, cînd s-a văzut că musulmanii radicali se transformă în cîştigători, a fost suspendat turul doi. Într-adevăr, fascinaţia democraţiei s-a extins, dar altfel: teroriştii profită de pe urma tuturor drepturilor acordate de ţările unde s-au exilat, Hamasul nu va renunţa la legitimitatea oferită de votul popular, fenomen politic fără legătură cu meteorologia.