Un sport la Răsărit
Jucători pe care-i ştiam destul de buni au părut, dintr-odată, nişte împiedicaţi. Şi Steaua s-a blocat într-o grupă care părea destul de uşoară. Ce să fie asta?
Poate că jucătorii nu sînt chiar aşa de buni. Poate că antrenorul sau tactica îi fac mai buni sau mai puţini buni. Poate că Steaua performantă era, de fapt, o echipă întinsă nefiresc către stele, şi doar atunci cînd astrele se aliniau. Poate că oamenii noştri nu rezistă presiunii şi nu pot cîştiga meciurile decisive decît cu cîte un şut fabulos şi irepetabil în vinclu, cum s-a întîmplat cu Ajax. Steaua e tot ce poate fi mai bun în fotbalul românesc, dar asta pur şi simplu nu mai e de ajuns. Sportul acesta a ajuns la noi atît de jos ca organizare, seriozitate, viziune, consecvenţă, încît echipa care îl domină cu asupra de măsură abia-abia dacă ajunge cu nările deasupra apei, într-o respiraţie mereu sub ameninţarea înecului. Aşa cum lucrurile bune, făcute în prostul sistem socialist, s-au întins ani de zile peste noua orînduire, aşa inerţia năzbîtiilor din anii 2000 aduce nota de plată astăzi. Steaua nu poate fi o echipă de prim nivel european, cum n-ar putea Bolt să mai bată recorduri, întrecîndu-se mereu cu melci. „Mi-a lipsit gestul final“, a suspinat sincer Keseru, după vagonul de ratări cu Aalborg şi Kiev. Da. Aşa e cînd nu mai eşti stimulat de excelenţă, ci de competitori leşinaţi de foame.
