Un salut din Vama Veche

Acum patru ani, la începutul colaborării mele cu Dilema veche, scriam unul dintre primele articole din Vama Veche, în primele zile ale lui septembrie, dacă nu mă înșel, cu titlul „Sfîrșit de sezon“, trimițînd și la volumul cu același titlu de Marius Chivu, care se leagă și el tematic de Vamă. Acum scriu tot din Vamă, unde am venit pentru cîteva zile cu un prieten, să ne relaxăm și să ne încărcăm bateriile cu soare și aer de mare. E început de sezon încă, poate mijlocul lui, de fapt. Sîntem aici de ieri, sîmbătă, iar astăzi, duminică, știam că trebuie să scriu, dar nu m-am gîndit ce. Am amînat, sperînd că va veni subiectul, că mă va căuta el, că mă va vizita. Am citit, pe plajă, romanul lui Cătălin Pavel, Toate greșelile care se pot face. Mi-a plăcut mult acest roman și mi-am dat seama spre finalul lecturii că mă gîndesc la dedicația pe care mi-a dat-o (de parcă i-ar fi scris lui Radu Grinda, personajul principal), că așa sîntem, de oțel și uneori vulnerabili, iar unii dintre noi ne smerim vulnerabilitatea prin cuvinte scrise pe hîrtie. Dar tot nu mi-era clar despre ce voi scrie.

Acum, venit la locul de cazare, după un duș, am început să scrolez și să mai citesc presă, ochii căzîndu-mi peste un articol dintr-o revistă care în general îmi place. Și de la acest articol au început să mi se lege ideile, în timp ce stau pe terasa asta, sub un smochin, cu o bere alături.

Pentru toată lumea este cunoscută celebra frază cu care își începe Tolstoi romanul Anna Karenina: „Toate familiile fericite sînt la fel, fiecare familie nefericită este nefericită în felul ei.” În mod clar, Tolstoi nu vorbește aici despre fericire și nefericire doar, ci despre literatură. Atrage atenția asupra faptului că literatura nu se oprește asupra banalității, fie aceasta chiar și sub forma fericirii sau a frumuseții. Literatura este preocupată de banalitate doar în măsura în care aceasta intră poate în contrast cu alte forme ale umanului de a fi. Dar, mai ales, literatura este preocupată de reflectarea marginalității, a traumei, a neobișnuitului, a particularului, a ceea ce este oarecum șocant, provocator. Chiar și atunci cînd este tipologic. Căci cumva acest interes al literaturii față de ieșirea din banal se aplică și realismului obiectiv de tip balzacian, spre exemplu. Literatura, altfel spus, nu își propune să reflecte frumusețea în formele ei banale, iar puterea ei de modelare sau, în cheie didactică, educativă nu stă în această reflectare a frumosului, ci în puterea de a declanșa reflexivitatea pe marginea ei. Nu își propune să ofere modele explicite, ci să genereze procese analitice și să ofere satisfacții estetice. Ceea ce intră în patrimoniul literar al unei națiuni și în cel universal are, cu precădere, aceste caracteristici.

În revista despre care aminteam mai sus, pe care nu o voi numi, o profesoară de limba și literatura română, pe care o trec de asemenea sub anonimat (nici nu știu cine este, n-am aflat de ea decît citind acest articol), face un inventar al cărților pe care ea le-ar scoate din uzul școlar. Articolul este mai vechi, dar mie acum mi-a picat sub ochi și nu m-am putut opri din uimire. Cărțile propuse spre eradicare sînt Ion de Liviu Rebreanu, Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război de Camil Petrescu, Amintiri din copilărie de Ion Creangă, Alexandru Lăpușneanul de Costache Negruzzi și Baltagul de Mihail Sadoveanu.

În esență, profesoara aceasta nu prea înțelege principiile de funcționare a programei școlare, îți dai seama despre asta după modul în care propune alte titluri în schimb, într-un amestec destul de eclectic și lipsit de criterii. Dar nu asta este marea problemă. Problema este că argumentele prin care susține scoaterea din uz a celor cinci texte, dintre care, la drept vorbind, Amintirile din copilărie nu prea se mai studiază, decît fragmentar și mult mai selectiv în raport cu vîrstele la care este propus de manualele școlare, argumentele pe care le folosește, deci, sînt o dovadă de radicalism fără digestie. Cine mi-a citit articolele cu consecvență sau măcar cu o oarecare ritmicitate știe că am scris de multe ori despre nevoia schimbării grilelor de lectură, despre nevoia de a deschide, prin textele propuse spre studiu, căi de acces spre dezvoltarea personală și spre experiența cotidianului, despre nevoia de a folosi aceste texte în cheia valorilor contemporaneității. Cel puțin despre romanele lui Rebreanu și Camil Petrescu, dar cred că și despre al lui Sadoveanu, am scris articole distincte, explicite. Dar niciodată nu mi-am pus problema scoaterii lor din uzul școlar, ci revalorizarea lor în alte chei de lectură, de interpretare, de analiză.

Violența domestică, misoginismul, sexismul, instabilitatea psihică sau emoțională sînt, desigur, prezente în aceste texte, alături de alte teme sau motive contestabile prin prisma orientării valorilor contemporaneității. Dar asta nu înseamnă să arzi cărțile astea, care sînt repere incontestabile în evoluția literaturii române și care, cu atît mai mult, pot fi folosite în alte forme, prin alte chei de lectură. Cine spune că Ion trebuie luat ca model? Sau că Gheorghidiu este un ideal de masculinitate sau chiar de structură umană, în general?

Revin la punctele de plecare. Mă atacă niște țînțari, niște greieri își fac numărul, înserarea s-a lăsat, iar Dan așteaptă să termin articolul ca să ieșim la o plimbare și să bem, poate, un vin. Cătălin Pavel a scris despre slăbiciune, despre vulnerabilitate și puterea din interiorul ei. Marius Chivu a scris despre niște excese ale unui sejur în Vama Veche. Rebreanu a scris despre violență și brutalitate, Sadoveanu despre violență domestică, iar Camil Petrescu despre instabilitate și dezechilibru emoțional. Pentru că viața este și despre aceste realități. Și pentru că frumusețea salvează lumea, da, dar nu prin banalitatea ei, căci frumusețea este și în puterea de a pune în lumina reflexivității urîtul, trauma, dezechilibrul sau imoralitatea. Dezamăgitoare perspectiva propusă de această profesoară de limba și literatura română. Dar nu voi permite să îmi tulbure tihna începutului de sezon. Vă salut din Vamă!

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.