Un preşedinte etern

Lecţia dată de Lukaşenko nu are drept subiect "cum să distrugi opoziţia". Mijloacele folosite de preşedintele - probabil etern al Republicii Belarus - sînt primitive şi cunoscute pe toate continentele: disidenţii la puşcărie, desfiinţarea organizaţiilor nonguvernamentale sub diverse pretexte şi punerea lor în afara legii, chiar dacă acţiunea dă naştere unor conflicte diplomatice (cum a fost cazul Asociaţiei polonezilor din Belarus), suspendarea ziarelor neprietenoase, interzicerea canalelor de televiziune poloneze şi ucrainene pe cablu. Inducînd dezinformarea şi favorizînd ignoranţa, preşedintele a reuşit să-şi creeze majoritatea necesară pentru cîştigarea alegerilor. Pe de o parte, electoratul e convins că acest "tătuc" înţelept i-a asigurat un nivel de trai la limita de sus a mizeriei (şi nu la cea de jos ca în Rusia), nu e şomaj, pensiile se plătesc la timp (nu ca în Ucraina) fără conflicte sociale (nu ca în Polonia), fără conflicte politice (tot altfel decît în Ucraina), rasiale (nu ca în republicile Asiei Centrale), etnice (nu ca în ţările baltice). Argumentul stabilităţii funcţionează pentru o populaţie care de decenii trăieşte tot mai rău şi nu speră decît ca acest rău să nu evolueze spre groaznic; bătrînii îşi amintesc distrugerile şi sărăcia de după cel de-al doilea război, adulţii ştiu că explozia de la Cernobîl a creat consecinţe încă neaduse integral la lumină, visele tinerilor sînt confuze ideologic şi insignifiante politic. Campania electorală a fost saturată de încălcări ale unor elementare reguli ale competiţiei, Lukaşenko, bîntuit de imaginea evenimentelor din anii trecuţi din Ucraina şi Georgia, nici măcar n-a vrut să mimeze organizarea unor alegeri libere. Aşa că rezultatele nu au cum să surprindă. 82% de voturi în favoarea lui Lukaşenko sînt "victoria fricii de poliţie, a fricii de serviciile secrete, frica de birocraţie care funcţionează şi în şcoli, pedepsind orice semn de activitate antiguvernamentală" (International Herald Tribune). Mulţi comentatori sînt de părere că Lukaşenko a exagerat: ar fi cîştigat oricum şi fără să fure atît de ostentativ. Singura intervenţie televizată a unui reprezentant al opoziţiei a fost cea a lui Kazulin, fost decan: în 30 de minute, el a spus despre preşedintele-candidat că e un mincinos, un dictator, că fură, că are . o amantă şi un copil nelegitim şi a încheiat sfîşiind în bucăţi poza lui Lukaşenko de pe coperta unei reviste. Pentru spectatori, emisiunea a fost probabil un şoc: au aflat că opoziţia există şi că nu doar Lukaşenko poate azvîrli cu noroi în cei pe care îi detestă, e posibil şi invers. Belarus e o ţară săracă în resurse, cu doar 10 milioane de locuitori, nu e şi nici nu are cum să devină o vedetă mondială. Purtătorul de cuvînt al Casei Albe, Scott McClellan, a spus după alegeri că "Statele Unite nu acceptă rezultatele alegerilor. Campania electorală s-a desfăşurat într-un climat de frică. Au fost arestări, brutalităţi şi fraude. Îi aplaudăm pe democraţii din Belarus pentru curajul lor şi pentru modalităţile paşnice în care luptă pentru libertate". Cam în acelaşi sens s-au pronunţat şi alte state occidentale, OSCE, oficiali ai Uniunii Europene. "Avem toate motivele să credem că alegerile au respectat standardele universal recunoscute. N-avem dubii cu privire la legitimitatea lor" - s-a afirmat în declaraţia Ministerului rus de Externe, iar preşedintele rus, Putin, a trimis o telegramă de felicitare. Aceste vorbe bune sînt însoţite de vînzarea la un preţ ridicol a gazului natural, de comenzi către industria necompetitivă, lucrînd încă la standarde sovietice. Ceea ce se întîmplă la Minsk de duminică încoace pare reluarea unui spectacol care a mai fost, lipsit însă de regizor şi de masa figuranţilor. Marţi dimineaţa, manifestanţii cu steaguri, contestînd rezultatele alegerilor, nu erau suficient de mulţi, poliţia veghea de pe margini şi într-un tîrziu a trecut la arestări. Aşa cum se vede din afară, opoziţia din această ţară nu a ajuns la masa critică absolut necesară pentru a şubrezi poziţia dictatorilor. Cum au demonstrat revoluţiile portocalii de la Kiev şi de la Tbilissi, "5.000 sau 15.000 de oameni pot fi dispersaţi prin mijloace violente. 50.000 creează altă situaţie" (The Economist). Înmormîntarea fostului preşedinte sîrb, Slobodan Miloşevici, i-a prilejuit unui ziarist ceh concluzia că "Epoca dictatorilor nebuni s-a sfîrşit". Poate, dar cît sînt la putere, nu sînt consideraţi nebuni şi niciodată nu sînt atît de nebuni încît să cedeze puterea de bunăvoie.