Un om singur

Toţi oamenii importanţi ai planetei ţin să spună cîteva cuvinte bine simţite la moartea lui Soljeniţîn. E imposibil să nu fii şocat de distanţa dintre omagiul oficial şi persoana evocată. Astăzi, cînd veştile despre dictaturile represive vin din Asia şi din Africa, e greu de refăcut ambianţa de dincoace de Cortina de Fier din Europa anilor ’60-’70, placa de plumb în loc de cer pentru oamenii liberi; cît de uşor se putea pierde şi această libertate condiţionată, de îndată ce era încălcată interdicţia cu privire la rostirea adevărului. Totul era organizat în aşa fel încît oamenii care vroiau să reziste să se simtă singuri, atît de singuri încît să poată fi luaţi drept nebuni. În aceste condiţii, viaţa şi opera lui Soljeniţîn au constituit un moment de cotitură în eforturile de a spune adevărul despre sistemul comunist. Fusese un băiat ca toţi ceilalţi, îşi încheiase studiile superioare de matematică; recrutat în ajunul războiului, a devenit căpitan în Armata Roşie. A fost trei ani pe front şi putea să moară de o mie de ori. E arestat în februarie 1945, pentru că îi scrisese unui prieten că Stalin - comandantul suprem - nu e chiar aşa un mare strateg pe cît se spunea. A fost condamnat la opt ani de lagăr. Putea să moară de o mie de ori, printre miile de victime anonime ale sistemului concentraţionar, botezat de el, mai tîrziu, pe urmele birocraţiei sovietice, Arhipelagul Gulag. Eliberat în 1953, e diagnosticat cu cancer la stomac. Operat cu mijloace primitive, tratat aşa cum putea fi tratat un om oarecare în spitalele subutilate ale provinciei ruseşti, putea să moară de o mie de ori. S-a simţit dintotdeauna scriitor; cînd i s-a interzis accesul la creion şi hîrtie, compunea şi memora. Datorită unui joc al coincidenţelor şi al conflictelor din lumea literară, nu fără legătură cu spasmele de după dezvăluirile Raportului Hruşciov despre crimele lui Stalin, în 1962, revista Novîi Mir publică nuvela lui O zi din viaţa lui Ivan Denisovici. Devine celebru - e comparat cu Tolstoi şi Dostoievski -, dar rămîne singur. Nu numai pentru că se desparte de soţie, ci şi pentru că simte apăsarea datoriei faţă de toţi anonimii lăsaţi în urmă pe întinderile Siberiei. I-ar fi fost uşor să se încadreze printre consumatorii de la restaurantul Uniunii Scriitorilor, într-unul dintre grupurile descrise atît de lucid de Bulgakov. Dar el venea din altă lume. Nu cheamă la luptă, ci îi îndeamnă pe compatrioţii săi să nu mai participe la minciuna colectivă: "spuneţi adevărul". Rămîne singur şi cînd i se acordă Premiul Nobel şi opera lui capătă o răspîndire mondială creînd ceea ce s-a numit "Şocul Soljeniţîn". Anti-comuniştii au primit o confirmare dintr-o direcţie neaşteptată, iar intelectualii care susţineau politica Uniunii Sovietice şi vedeau ca fireşti şi înăbuşirea răscoalei de la Budapesta, şi ocuparea Cehoslovaciei au fost puşi în faţa opţiunii decisive. Nimeni nu mai putea să spună că n-a ştiut, nimeni nu mai putea să afirme că milioanele de victime sînt doar "erori inevitabile, greşeli de parcurs". Mai fuseseră mărturii şi demascări şi pînă la el. Dar Soljeniţîn şi-a folosit geniul pentru a demonstra cu fapte şi cu cifre că represiunea nu este un accident al sistemului, ci esenţa lui, că, dacă i se poate data începutul, nu i se vede sfîrşitul, că voluntarismul economic şi politic va avea mereu nevoie de mînă de lucru gratuită, că propaganda dirijată de cnut este pe cale de a anula definitiv umanitatea din om. Un om singur a învins sistemul care a considerat că eventuala lui moarte, în condiţii suspecte, ar produce efecte mai rele decît cele ale unui exil impus. Şi, acolo unde a ajuns, la o fermă din statul american Vermont, Soljeniţîn a rămas un om singur. A refuzat orice participare la viaţa politică sau intelectuală americană, ieşea din cînd în cînd în lume, ca să ţină discursuri înflăcărate despre nocivitatea societăţii de consum şi despre falsurile democraţiei occidentale. În SUA, se poate spune orice, pedeapsa nu e lagărul şi munca forţată, ci izolarea intelectuală. A scris cărţi de mii de pagini, încercînd să găsească rădăcinile eşecului Rusiei în anii Revoluţiei ruse. Cărţile, mai curînd cercetări istorice decît construcţii epice, au fost tipărite şi discutate pro sau contra, de specialişti. Întoarcerea lui în Rusia, în 1994, a fost patetică, a străbătut drumul de la Vladivostok la Moscova cu mijloace de ocazie, dar emisiunile sale de televiziune au fost scoase din programe pentru că nu făceau rating. Detesta liberalismul. Nu i-a plăcut Gorbaciov, l-a sprijinit la început pe Elţîn, pe urmă nu, i s-a părut că Putin este omul necesar Rusiei. Cu puţin apetit pentru democraţie, el a rămas pînă la singura lui moarte un luptător izolat. Un om singur care a demonstrat cît de puternic poate fi adevărul în lupta lui inegală cu un sistem mincinos.