Un jurămînt prezidenţial de onestitate

Pe 20 ianuarie 2017, Donald Trump va depune jurămîntul, devenind cel de-al 45-lea președinte al Statelor Unite. Spun „va depune jurămîntul“ și nu „va prelua președinția“ deoarece, conform paragrafului I al articolului II al Constituției SUA, Trump nu poate deveni președinte pînă nu depune un jurămînt (de loialitate), angajîndu-se public să respecte Constituția și să-și exercite funcția cu toată priceperea de care e capabil. Ceea ce trebuie să facă, evident, toți președinții. Ținînd însă cont de cum s-a comportat Trump în timpul campaniei electorale, jurămîntul are, de data aceasta, o semnificație aparte.

Pînă acum, Trump nu s-a străduit să se comporte într-un mod onest și demn de încredere. Tehnic vorbind, nici nu a trebuit să o facă. SUA nu cer declarații sub jurămînt de la bărbații și femeile care candidează pentru președinție, și nici nu impun un cod obligatoriu de comportament sau alte constrîngeri cu privire la tipul de discurs care poate fi folosit. Candidații se pot comporta după cum consideră ei că ar fi potrivit.

Această abordare pornește de la presupunerea că ne putem încrede în judecata candidaților. Oamenii care vor să ocupe cea mai înaltă funcție în stat ar trebui să știe să găsească un echilibru între imperativul politic de a cîștiga voturi și răspunderea față de fezabilitatea – și de raționamentul din spatele acesteia – a promisiunilor lor politice.

În general, experiența a sprijinit acest punct de vedere. SUA au avut norocul să poată alege, în general, dintre aspiranți la președinție care aderau la normele general acceptate. Odată cu Trump, acest noroc se pare că s-a schimbat.

În timpul campaniilor electorale primare și generale, Trump a mințit necontenit: despre sine, despre afacerile lui, despre opozanții lui, despre comportamentul și motivațiile altor țări, despre sistemul electoral american, despre amploarea deficitelor comerciale, despre acțiunile rezervelor federale și despre informațiile cu privire la orice – de la piața muncii la criminalitate, pentru a da numai cîteva exemple.

În plus, multe dintre promisiunile lui Trump din timpul campaniei – construirea unui zid finanțat de Mexic la granița sudică a SUA, recrearea locurilor de muncă pierdute din domeniul manufacturier, deportarea a milioane de imigranți – sînt, evident, imposibil de implementat. Mitt Romney, președintele nominalizat de Partidul Republican în 2012, avea dreptate cînd îl numea pe Trump „prefăcut și șarlatan“, un candidat ale cărui promisiuni „n-au nici o valoare“.

Dar, chiar dacă aceste trăsături ale sale sînt o problemă evidentă, ele se pare că nu au afectat cîtuși de puțin cariera politică a lui Trump. Trump a convins o mare parte din electorat să ignore – dacă nu chiar să tolereze – inconsecvențele flagrante ale politicii sale și ignoranța sa. Romney însuși s-a înclinat, în cele din urmă, în fața lui Trump, la întîlnirea cu președintele ales, la cîteva săptămîni după campanie, sperînd, se spune, să-și asigure o poziție în noul cabinet.

Aceasta trebuie să fie una dintre cele mai aspre lecții ale acestui an care se încheie: minciunile sfruntate și promisiunile goale pot cîștiga chiar și alegeri cu consecințe de amploare, ca acelea din SUA. Iar aderarea la normele firești ale decenței – conform cărora faptele pot fi manipulate, dar nu fabricate, iar promisiunile trebuie să fie plauzibile, chiar dacă vagi – poate duce la pierderea acelorași alegeri. Contracandidata lui Trump, fostul secretar de stat Hillary Clinton, a trăit această lecție pe propria piele.

În timpul campaniei, Clinton a citat-o adesea pe Prima Doamnă Michelle Obama: „Cînd ei se coboară“ – spunea ea – „noi ne înălțăm.“ Dar cînd oponentul tău coboară atît de jos ca Trump, „a te înălța“ este la fel cu a alege, ca în dilema clasică a prizonierului, să rămîi loial complicelui tău la crimă, care tocmai încheie o înțelegere, în camera alăturată, mărturisind împotriva ta. Cînd „te înalți“, în astfel de circumstanțe, capeți ceea ce teoreticienii jocului numesc „sucker’s payoff“ (răsplata fraierului).

Candidații nu ar trebui puși niciodată într-o astfel de poziție. În schimb, ar trebuie să ne asigurăm că toți candidații a-deră la un cod standard de conduită. Un mod simplu de a obține asta ar fi introducerea unei cerințe ca, începînd din 2020, toți candidații la președinție să depună un jurămînt de onestitate, responsabilitate și transparență în materie de discurs și de conduită electorală.

În cultura socială și politică americană, jurămîntul are un statut aparte. A depune un jurămînt în fața unei curți de justiție sau în fața unui comitet al Congresului SUA presupune declarația „jur solemn să spun adevărul, întregul adevăr și numai adevărul“. Doctorii depun „jurămîntul lui Hipocrat“, angajîndu-se, înainte de toate, să nu pricinuiască rău nimănui. Studenții multor universități se angajează să respecte un cod al onoarei. Iar Trump nu va fi singurul care va depune un jurămînt zilele următoare: noii membri ai Congresului SUA și cabinetul lui Trump își vor lua, în aceeași perioadă, un angajament similar.

Dat fiind respectul față de jurăminte, nu e lipsit de sens să presupunem că a depune un jurămînt de onestitate înainte de începerea campaniei electorale pentru o funcție publică va avea un anumit impact asupra abordării candidaților.

Nu e nimic partinic în legătură cu această propunere; mulți republicani au fost victimele stilului electoral destrăbălat al lui Trump, înainte ca Hillary Clinton să devină ținta atacurilor sale. Publicul sau mediile ar putea folosi jurămîntul ca pe un instrument de evaluare și tragere la răspundere a liderilor aspiranți.

Implementarea nu ar reprezenta o problemă. În vreme ce jurămîntul prezidențial este cerut de Constituția SUA, jurămîntul candidați-lor nu ar trebui să fie reglementat de aceasta. Presiunea politică și cea a pieței ar fi suficiente, dacă presa tipărită, televiziunea și mediile sociale ar refuza pur și simplu să transmită mesajele electorale ale unor candidați care refuză să depună jurămîntul.

Avantajul politic nu ar trebui să fie de partea candidatului celui mai perfid. Trebuie să acționăm, de dragul democrației, pentru a consolida normele de bază ale decenței și transparenței în campaniile electorale viitoare. Putem începe cu un prim pas modest: să cerem din partea tuturor viitorilor candidați la președinție un jurămînt de onestitate.  

Yasheng Huang este profesor de Economie Globală și Management la Școala de Management Sloan a MIT.

© Project Syndicate, 2016
www.project-syndicate.org

traducere din limba engleză de Matei PLEŞU

Foto: wikimedia commons