Un brand numit dorinţă

Înainte să-mi cumpăr primul calculator Apple am stat multă vreme în cumpănă. De ce să mă despart de masa mare, anonimă, dar confortabilă a utilizatorilor de Windows? De ce să risc incompatibilităţi de fişiere doar pentru eleganţa carcaselor? De ce să adaug 20-30% la nota de plată pentru un calculator care, în fond, face cam acelaşi lucru? Răspunsul a fost pînă la urmă unul care n-a avut nici o legătură cu computerele: brand-ul. Pentru el mi-am luat calculatorul. Pentru că, dincolo de ceea ce face un lucru, e important şi ce spune el despre noi. Puterea magică a brand-ului nu ţine de megabiţi sau kilometri pe oră (în cazul maşinilor), ci de capacitatea lui de a-l învălui pe posesor într-o aură de înţelesuri şi semne. Într-un mic norişor format în părţi egale din invidia celorlalţi şi mîndria personală. Într-un abur fin, care face diferenţa între se poartă şi mult mai pămînteanul şi neinteresantul îşi face treaba . E exact ce se întîmplă acum în România cu consumul - cu toţii am dat de brand -uri. Şi de puterea de cumpărare artificială pe care ele (în alianţă cu băncile) ştiu s-o aducă pe piaţă. E o forţă căreia nu i ne putem împotrivi: sîntem prea slabi şi pofticioşi. Ştiu ce spun - este exact povestea dintre mine şi maşina pe care o conduc acum. A fost, de la bun început, una peste posibilităţile mele, trebuie să recunosc cu smerenie. Cu toate astea, a avut un efect magic: m-a ajutat să mi-o pot permite. N-a venit dotată doar cu jenţi de aliaj şi piele albă, ca într-un budoar de mînăstire (dac-o fi existînd aşa ceva!), ci şi cu o senzaţie. Un sentiment care rămînea lipit de tine ore întregi după ce te dădeai jos. Starea (fără legătură cu realitatea, fireşte) de director de companie prosperă, relaxat şi încrezător că are ce vinde - şi mai ales cui. Dotarea asta a venit cu maşina, fără s-o comand şi a fost, de fapt, cea care m-a ajutat s-o şi achit. Am devenit, cum s-ar zice, şoferul ei legitim - deşi am început ca un impostor. Problema începe însă să se pună la nivel naţional: vom avea puterea să ne plătim datoriile? Destul de greu. Cumpăratul cu cash e sănătos, însă survine unei perioade cumplite de secetă, în care faci economii (sau trafic de droguri, la alegere...). Cine are forţă să aştepte cinci ani să-şi ia o maşină cu banii jos? Puţini, şi chiar şi-aceia iau antidepresive, pentru afecţiuni conexe acestei boli sociale. Restul clienţilor cu saliva în colţul gurii caută satisfacţia imediată, semnînd cu mîna tremurîndă bilete la ordin, albe şi nevinovate. Fără să ştie că ele se vor transforma în 30 de zile în mici piranha de hîrtie, cu guri uriaşe, gata să le mănînce banii din toate conturile şi carnea de pe os. În acelaşi timp, chiar şi aşa lefteri, oamenii ăştia sînt forţaţi să se ridice la statutul obiectelor pe care le-au cumpărat. În materie de moravuri e uşor: scoţi dumneata o mînă pe geamul maşinii, iar cu cealaltă dai casetofonul mai tare, să vadă lumea că ai automobil de pseudo-teren, de-i mai zice şi SUV. În materie de venituri, e de-a dreptul sisific, pentru că tot banii pe care îi vei cîştiga de acum înainte nu mai sînt ai tăi, ci ai celor care ţi-au dat obiectele din casă şi din bătătură. Pe care deja le crezi ale tale - drept pentru care ai tot timpul sentimentul că eşti jefuit. Mă rog, nu chiar tot timpul - doar două săptămîni înainte de scadenţa ratelor şi două după. Băncile sînt destul de discrete cu cifrele default -urilor la creditele de consum - adică numărul celor care nu mai pot plăti ratele. La un moment dat, se şuşotea însă că ar fi 15% - adică mai bine de 1 român din 10 n-a reuşit să ţină pasul cu datoriile. Dar nici măcar asta nu e problema - BNR e îngrijorată că datoriile noastre în valută expun moneda naţională la atacurile speculatorilor financiari. Pînă atunci, să ne bucurăm de cumpărături şi să sperăm că sîntem mai europeni în jeep-uri, mai aproape de integrare cu plasmă în sufragerie şi mai muncitori cu frigider mare. Atît cît să încapă, în picioare, noua sticlă de bere "Bucegi" - care îţi face o poftă de treabă - mamă, mamă!