Un bacil Koch de gestionat

Acum trei săptămîni, aplaudam în această pagină donquijo­tis­mul unui profesor american care a pornit, de unul singur, campa­nia de salvare a onorabilității cuvîntului „na­ționalism“, compromis, cum se știe, în ochii vastei majorități a oamenilor cu scaun la cap, mai ales din cauza ac­țiu­ni­lor minorității complementare. Nobilă îndeletnicire, spuneam, aceea de a reda onorabilitatea unui cuvînt. Spuneam, de asemenea, că una dintre datoriile majore ale intelectualului față de cetatea lui este aceea de a opri abuzul oamenilor asupra cuvintelor (iar activiștii, politicienii și mass-media fac din abuzurile de limbaj însăși viața lor). Nu poți avea grijă de mințile semenilor dacă nu ai grijă de cuvintele cu care, adesea iresponsabil, oamenii se joacă. În paranteză fie spus, am sesizat că oamenii sînt cu atît mai abuzivi cu cuvintele cu cît sînt mai expuși mediatic. Cei mai cumpliți violatori ai cuvintelor, cei mai nemiloși torționari ai sensurilor cuvintelor sînt politicienii și, imediat după ei, jurnaliștii care scriu despre politică. Mă preocupă tot mai mult protecția cuvintelor, așa că am citit cu mare interes un articol într-o revistă americană pe care, în general, o apreciez, în care autorul îmi pare că vrea să salveze onorabilitatea unui alt cuvînt, cel puțin la fel de abuzat precum cuvîntul „naționalism“. Anume, cuvîntul „populism“. Cuvînt odios, etichetă infamantă, blam greu. Printre intelectualii fini din lumea euro-atlantică, populismul a ajuns un păcat mai grav decît comunismul, de pildă. Într-o ierarhie a relelor, populismul e cam ca fascismul. De nu cumva cele două sînt direct sinonime.

Autorul articolului pe care-l evoc pleacă de la constatarea că două cuvinte spiritual înrudite, „democrație“ și „populism“, au dezvoltat cariere radical diferite. Democrație înseamnă conducerea treburilor cetății după voința majorității. Populism înseamnă conducerea treburilor cetății dînd mereu dreptate membrilor ei, mai precis masei celei mai largi a membrilor ei. Diferențele dintre democrație și populism sînt importante, desigur, dar sînt subtile, țin de nuanță. Nuanțe decisive, de acord, dar nuanțe! Așadar, cum de aceste două cuvinte atît de înrudite au destine publice atît de diferite?

Pe de o parte, „democrație“ este un cuvînt integral pozitiv. Nimeni în lumea de azi nu îndrăznește să conteste democrația și toată lumea, dar absolut toată lumea, se declară de partea democrației. Contestatarii democrației sînt fie o mînă de marginali dezaxați, predispuși la acte de terorism, fie niște intelectuali ipocriți și fricoși, care livrează citate din vechii critici ai democrației, precum Socrate și Cicero, ascunzîndu-se în spatele lor – fapt e că nici măcar ei nu au curajul să spună public că se opun democrației. Între secolele V-III î.Ch., Atena se autointitula democrație pentru că la deciziile referitoare la treburile ei participau toți cetățenii. Și deciziile se luau cu majoritatea participanților. Oricît de mult s-a rafinat conceptul în milenii, la bază, asta e democrația și astăzi.

Pe de altă parte, populismul nu prea înseamnă altceva: conducerea trebilor statului după cum vor cetățenii simpli, cei care nu aparțin elitelor de nici un fel și care – foarte important! – alcătuiesc mereu majoritatea cetățenilor. Democrația ascultă de majoritate, populismul ascultă de cei mai mulți. Urechea unui dilematic aude diferența, dar dilematicii sînt atît de puțini! Așa că, fundamental, populismul este cam același lucru cu democrația. Sigur, democrația reprezentativă nu este deloc populistă, dar democrația directă este chiar populism. Repet, diferențe există. Democrația tolerează elitele, de nu cumva chiar le promovează, în vreme ce populismul, nu. De altfel, absolut toate cărțile de științe politice recunosc că populismul este o reacție de dezamăgire (uneori chiar furioasă!) a masei populare vast majoritare față de elitele care le au obținut încrederea promițînd că le va fi mai bine. Are mai puțină importanță pentru discuția noastră dacă sînt de vină elitele care promit peste cît pot face sau chiar mint în ceea ce le privește (cazul României este emblematic: aici ni se prezintă continuu drept oameni competenți indivizi care nu se pricep deloc!) sau dacă e de vină poporul, la rîndul lui notoriu pentru ușurătate, confuzie și labilitate. Important este că, semantic vorbind, între democrație și populism nu este deloc o mare diferență.

Ba mai mult, această apropiere nu e doar semantică. Dacă admitem că alegerile libere sînt esența democrației (desigur, fără a o epuiza), atunci va trebui să admitem și că democrația merge mînă în mînă cu populismul și din punct de vedere funcțional. În democrațiile consolidate este imposibil să cîștigi alegeri libere dacă nu ești, măcar puțin, populist. Nu vei putea aduna voturi dacă nu mîngîi pe creștet poporul, dacă nu-i juri loialitate, dacă nu te arăți gata să te sacrifici de grija lui. Nu poți cîștiga alegeri cu un discurs rațional-adevărat, explicînd, de pildă, poporului că, per ansamblu, muncește puțin și ineficient, că favorizează, prin atitudinea sa socială, corupția, că ia decizii proaste de cele mai multe ori etc. Dimpotrivă, chiar dacă nu crezi, trebuie să spui poporului că muncește mult și bine, că e impecabil moralicește și că are întotdeauna dreptate, că te uiți la el ca la o icoană, dar că o mînă de neisprăviți care sînt la putere îi fac zilele amare. De aici la demagogie este doar un sfert de pas. Dar să nu ne iluzionăm: democrație fără (puțin) populism nu se poate. De acord, populismul singur nu e de-ajuns întotdeauna (vezi alegerile recente din Franța). Dar, uneori, e de ajuns (vezi alegerile recente din America).

Altfel, mi se pare caraghios pînă la grotesc să văd oameni politici importanți de astăzi, dintre cei „bine“, „europeni“ și „responsabili“, care țin discursuri electorale populiste în care dau de pămînt cu populismul. Populismul anti-populist începe să prindă din ce în ce mai mult. Ca să fiu mai clar, exemplific cu oamenii de peste Ocean. În termenii politicii americane, Obama este un populist anti-populist, în vreme ce Trump este un populist sadea.

Ce vreau să spun este că, aidoma bacilului Koch, populismul se găsește deja în plămînii democrației de la nașterea ei. Căci, cum poți lua poporul alături de tine fără să fii populist? Uneori, sub condiții favorizante, bacilul iese din tubercul și declanșează boala. Care, netratată, poate fi mortală. Nu trebuie, așadar, să vilificăm populismul, să sperăm în eradicarea lui. Să presupunem că am putea da o lege care ar suprima populismul din politică. Și să presupunem că asta s-ar și întîmpla. Am avea o surpriză cu totul neplăcută: democrația însăși ar dispărea! Așadar, cu populismul nu-i de luptat. E, doar, de gestionat.