Un an mai tîrziu
Prezentă la Conferința de Securitate de la München, vicepreședinta Statelor Unite, Kamala Harris, a spus cu subiect și predicat că Rusia a comis crime împotriva umanității în Ucraina. Afirmația doamnei Harris e de natură să îngrijoreze un pic cîteva persoane din cercul de putere de la Moscova pentru că nu e deloc o metaforă. E mai degrabă un avertisment că s-ar putea ca responsabilii pentru război să ajungă în fața unui tribunal internațional după modelul Nürnberg. Soarta lui Slobodan Miloșevici și a anturajului său e un exemplu bun pentru ceea ce s-ar putea întîmpla, în teorie, cu elita puterii ruse.
Însă Rusia nu e Serbia. E prea mare, prea înarmată și prea bine înșurubată în mintea occidentalului fascinat de imensitatea ei pentru a fi tratată cu aceleași metode ca o țară oarecare de prin Balcani. Așa că atîta vreme cît regimul Putin nu va fi schimbat cu unul cu idei, scopuri și metode diferite, rostul unui tribunal internațional nu poate fi decît unul simbolic. Despre schimbarea de regim s-a scris mult, dar concluzia e aproape întotdeauna aceeași: ea se poate întîmpla doar dacă în cercurile Puterii de la Moscova cineva ajunge la concluzia că Vladimir Putin nu mai poate livra ceea ce se așteaptă de la el. Cît despre revolte populare, acestea sînt puțin probabile. Rușii sînt, în marea lor majoritate, complici ai regimului –observăm asta dacă ne uităm la manifestările de solidaritate cu Guvernul, la sondaje sau la placiditatea cu care acei oameni primesc veștile despre crimele oribile pe care rudele și prietenii lor le comit în Ucraina.
Văd adesea cum nepăsarea rușilor de rînd e explicată prin efectele propagandei regimului sau prin cine știe ce sentiment rusesc al istoriei care face din oameni un soi de martori la propria viață fără credința că o pot influența. O aiureală. Mult mai probabil e că o societate putrezită cum este cea rusească calculează cinic costurile și beneficiile unui război de cucerire și a ajuns la concluzia că, adunînd mașini de spălat furate cu banii promiși de Guvern și cu gloria ce va fi povestită copiilor, bilanțul e unul pozitiv.
De asta e foarte straniu cum, în ciuda unei oarecari înăspriri a atitudinii, Europa continuă să se preocupe de sentimentele Rusiei și ale rușilor în actualul conflict. Teama ca nu cumva criminalul să fie ofensat e în același timp ridicolă și jignitoare. La fel e și pretenția că Rusia e parte a Europei. Nu e. Cu ambițiile ei expansive, cu refuzul de a accepta norme și reguli, cu lejeritatea cu care pune mîna pe cuțit, Rusia nu e Europa. Rusia e golanul din curtea școlii care trebuia exmatriculat de mult și sărit din lista de invitații la petreceri.
În ultimii 70 de ani, Coreea de Nord nu a invadat pe nimeni și totuși, din cauza retoricii și amenințărilor permanente la adresa vecinilor săi, este un stat paria, izolat și ridiculizat, decuplat de la marile fluxuri științifice, comerciale sau artistice. De la căderea comunismului în urmă cu 30 de ani, Federația Rusă a dus permanent o politică expansionistă, hrănindu-și ratările de acasă cu victorii tragice în exterior. Moldovenii, georgienii, ucrainenii, sirienii sau africanii care descoperă zilele astea mercenarii din Grupul Wagner pot depune mărturie în legătură cu „civilizația” rusească. Și totuși, spre deosebire de Coreea de Nord, Rusia e încă tolerată. Cumva, crimele rusești au o greutate mai mică decît amenințările Phenianului. O comparație asemănătoare se poate face și cu Cuba încremenită în comunismul ei vetust, dar relativ inofensiv.
La un an de cînd Vladimir Putin a decis continuarea cu mijloace mai directe a invaziei începute în 2014, Occidentul încă speră că ceea ce vede e un vis urît. Speră că se va întîmpla ceva și ne vom trezi cu toții ca Pamela Ewing și lucrurile vor reveni la normal. Nu vor reveni, nu au cum să revină. În cîmpiile ucrainene se pun zilele astea bazele miturilor după care vor trăi generațiile următoare. Iar rușii care se vor întoarce acasă vor povesti cum au luptat cu întregul Occident și l-au învins. N-au să mărturisească crime, ci vor croșeta eroism. Eroism care va merge în cartea de istorie rusească, iar copiii lor au să vrea să îi învingă pe copiii voștri. Tradiția e importantă în Rusia.
Ambiguitatea occidentală continuă să fie un factor major în conflictul ucrainean. Iar cu cît acest război se prelungește, cu atît mai mare e pericolul ca și fragilul consens de acum să se rupă. S-ar putea crede că nu e așa dacă ne uităm la cantitatea și tipul de armament livrat de țările din Vest Ucrainei. Însă aici problema e că procesul prin care aceste state se autoconving că e nevoie de arme mai puternice și mai eficiente e greoi. Gîndiți-vă cum ar fi arătat azi cîmpul de război dacă tancurile Leopard sau HIMARS-urile ar fi ajuns în Ucraina mult mai devreme. Foarte probabil, radical diferit. Acum se discută despre avioane și rachete cu rază mai lungă de acțiune. În parallel, prudenta Chină pare să aibă un acces de curaj și dă semne că vrea să alimenteze la rîndul ei Rusia cu armament. Foarte probabil, China n-ar fi ajuns să facă astfel de calcule dacă rezistența ucraineană ar fi fost sprijinită mai consistent. Nimănui nu îi place să parieze pe pierzători.
Un an mai tîrziu, vorbim despre crime împotriva umanității mai degrabă ca un exercițiu retoric. Un an mai tîrziu, Putin încă ține speech-uri delirante. Un an mai tîrziu, în Ucraina încă se moare și ne-am obișnuit cu asta.
Teodor Tiță este gazda podcast-ului În Centru pe care îl puteți asculta pe oricare dintre platformele de distribuție (Apple, Spotify, Google etc.): https://open.spotify.com/show/5jSN6amOtenIsHn23aoOLQ
