Un an cu tehnocraţii la Cultură – ce a ieşit
Nici anul 2016 nu a adus mai multă stabilitate în administraţia culturală. Stabilă a rămas regula, încetăţenită deja de multă vreme, că ministrul Culturii se schimbă cam o dată la şase luni. În schimb, 2016 a adus un început de normalitate. Guvernarea tehnocrată a fost de bun augur pentru mediul cultural, în ciuda numeroaselor scandaluri mai mici sau mai mari ivite în timpul mandatului celor doi miniştri, Vlad Alexandrescu şi Corina Şuteu.
După toată tevatura legată de achiziţionarea, de către stat şi cu ajutorul unei subscripţii publice pînă la urmă nereuşite, a Cuminţeniei Pămîntului, cei doi miniştri riscă să fie judecaţi doar din perspectiva acestui eşec. Ar fi nedrept. Căci sînt şi multe realizări.
Prima şi, cred, cea mai importantă, e consultarea cu societatea civilă.
S-au pus la punct, în sfîrşit, nişte mecanisme de consultare şi participare, şi s-au activat nişte energii care pînă nu de mult se iroseau în analize şi documente critice pe care nimeni din minister nu le băga cu adevărat în seamă. ONG-urile culturale au furnizat expertiză în diverse domenii, au devenit parteneri ai ministerului. Într-adevăr, s-a văzut foarte clar anul acesta că zona ONG e mult mai pregătită să intre la guvernare decît oameni politici cu experienţă şi funcţionari versaţi. Şi nu e cazul doar pentru domeniul administraţiei culturale. În orice caz, ambii miniştri s-au înconjurat de consilieri nu doar tineri, ci şi pricepuţi şi motivaţi, de oameni care cunosc bine hibele sistemului şi au şi soluţii să-l repare.
Pornind, în mare parte, de la acest tip de expertiză şi de la deschiderea pe care numai dialogul cu societatea civilă îl poate oferi, s-a proiectat şi „Strategia pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional 2016 2020“. Documentul are la bază „Strategia sectorială…“ scrisă în 2014, doar că acum, debarasat de lest şi cu direcţii de acţiune clar definite, poate fi, în sfîrşit, aplicat. Sper să fie preluat de următoarea administraţie.
Tot în 2016 s-a realizat, în sfîrşit, un progres vizibil în ceea ce priveşte Codul Patrimoniului: au fost definite aşa-numitele „Teze“, adică principiile de bază care permit dezvoltarea unor norme menite să protejeze patrimoniul material şi imaterial şi, în acelaşi timp, să asigure dezvoltarea. E o restanţă mai veche: căutările pentru Codul Patrimoniului au început prin 2008. Şi n a existat nici un ministru de atunci şi pînă acum care să nu afirme că patrimoniul e o prioritate. E, deci, paradoxal faptul că aceste „Teze“ sînt adoptate fix în timpul mandatului unui ministru tehnocrat (adică fără sprijin politic). Rămîne să fie dezvoltat şi adoptat şi Codul…
Apropo de patrimoniu: situl de la Roşia Montană a fost inclus pe lista indicativă a UNESCO. Este o primă etapă în vederea includerii în Patrimoniul UNESCO. Documentaţia ştiinţifică realizată împreună cu Institutul Naţional al Patrimoniului a fost finalizată. Noul Guvern mai trebuie doar să-şi asume depunerea şi susţinerea dosarului. Dar, pînă una-alta, situl e protejat.
Prioritatea numărul unu a fost cinematografia. Nu mai e nevoie, cred, de explicaţii: există un talent recunoscut şi dovedit, dar nu există un cadru stabil în care aceste energii emergente să se dezvolte. Dacă încă nu avem cu adevărat o industrie a cinematografiei, asta se datorează în primul rînd absenţei unor politici în acest domeniu. Noua lege a cinematografiei oferă premisele pentru dezvoltare. Ea vizează diversificarea modurilor în care sînt susţinute filmele, pune accent pe difuzare şi lărgeşte modalităţile de intervenţie pentru susţinerea producţiei. S-au lansat, de asemenea, demersuri în vederea recuperării de către administraţiile locale a sălilor de cinema. Mai adaug aici şi demersurile pentru protejarea şi punerea în valoare a patrimoniului cinematografic (Arhiva).
Una dintre problemele importante cu care se confruntă mai ales mediul artelor performative (de stat, dar şi independent) e legislaţia rigidă în ceea ce priveşte angajările. Ordonanţa de urgenţă 48 reglementează colaborările actorilor cu teatrul şi statutul acestor relaţii. E o corectare „din mers“ a unor probleme sistemice mai vechi.
Tot anul acesta, Ministerul Culturii a lansat două linii de finanţare pentru proiecte din sfera industriilor culturale şi creative. Este prima deschidere de acest fel, prima încercare de a lărgi spectrul, de a investi şi în altceva.
În fine, tot în acest an au fost iniţiate şi demersurile pentru patru evenimente majore: participarea României la Tîrgul de Carte de la Leipzig ca invitat de onoare (2018), sezonul cultural încrucişat România-Franţa (2018-2019), ediţia românească a festivalului Europalia (2019) şi Timişoara – Capitală Europeană a Culturii (2021).
Cam asta a ieşit, într-un an. Şi nu e puţin. Despre ce n-a ieşit voi scrie săptămîna viitoare.
