„Umpic”
Scrisul rapid practicat în mediul online, caracterizat de puternice influențe ale oralității și cu destulă indiferență față de normele limbii standard, a adus în fața noastră forme pe care nu le întîlneam în textele tipărite. În caietele de notiție ale unor elevi și în scrisorile private ale unor persoane mai puțin cultivate se putea desigur găsi de mai multă vreme o formă ca umpic (în locul formei scrise standard un pic), alături de multe alte abateri și oscilații în domeniul ortografiei (scriere fără cratimă, scriere fără pauză a unor sintagme etc.). Înainte de accesul general la mesajele electronice autorii lucrărilor de cultivare a limbii nu s-ar fi gîndit însă că ar fi nevoie de o explicație specială privind modul de scriere a locuțiunii adverbiale un pic. În Internet găsim totuși asemenea recomandări, pe numeroase site-uri care își asumă sarcina utilă de a oferi sfaturi simple și clare de scriere corectă. Indicațiile răspund, se pare, unei cereri reale. Google ne conduce către întrebări deja formulate, cu ortografia și punctuația lor șovăielnică: „«un pic» sau «umpic»??” (brainly.ro); „Salut cum este corect Poți veni un pic sau Poți veni umpic” (ro-ask.co). Răspunsurile sînt date de alți utilizatori ai Internetului, așa că sînt variate și nu totdeauna pertinente: „un pic”; „depinde de context”; „corect se spune un pic dar depinde și de context...”; „nu depinde de nici un context deoarece un pic descrie o cantitate oarecare iar umpic nu descrie nimic” etc. Discuțiile despre forma umpic conțin diverse impresii subiective, chiar confuzii (de exemplu, părerea că ar fi vorba de un „regionalism fonetic”), dar și explicații cît se poate de corecte, care fac distincțiile necesare între convențiile scrisului și oralitate, între registrul standard și cel colocvial, între foneme și sunete.
Frecvența recomandărilor pare să indice o oarecare răspîndire a formei scrise umpic; aceasta are într-adevăr destul de multe atestări, din care unele sînt simple omonime (sigle), unele sînt furnizate chiar de indicațiile normative, iar altele reprezintă folosiri glumețe, intenționate. Din categoria utilizărilor spontane fac parte exemple de tipul: „de cîteva zile am început să respir umpic mai greu” (sfatulmedicului.ro), „e umpic bătrîn...” (acvariu.ro), „am un prieten de care îmi place umpic cam prea mult...” (tpu.ro). Folosirile ironice sînt de obicei marcate: „După ce a servit doar «umpic», s-a sprijinit de un stîlp și a făcut ziua mai bună trecătorilor” (vremeanoua.ro).
Pentru lingviștii interesați de dinamica limbii, forma scrisă umpic este relevantă (ceea ce nu înseamnă, evident, că are șanse să fie și acceptată, în viitorul apropiat!). Este o formă care transcrie fidel pronunția reală a secvenței „un pic”. Limitele dintre cuvinte solidare gramatical (ca în cazul unui substantiv precedat de articolul nehotărît sau de un numeral), marcate în scris prin spații albe (blancuri), nu sînt pauze în vorbire decît potențial, în ezitări sau în rostiri cu scop de reliefare. Scrierea nonstandard indică și faptul că locuțiunea adverbială un pic a devenit o unitate funcțională nedisociabilă, folosită ca aproximator sau atenuator (un pic mai departe; așteaptă un pic); nu se poate intercala nimic între elementele sale componente. Iar consoana m din umpic nu este rezultatul aplicării unei norme învățate în școală (scrierea m înainte de p și b), ci produsul normal al fenomenului fonetic numit acomodare sau asimilare parțială: sunetele își modifică trăsăturile articulatorii, pentru a se apropia mai mult de rostirea sunetelor învecinate. Înaintea unei consoane labiale (aici, p), nazala capătă un loc de articulare tot labial (ceea ce notăm prin m), nu dental (n). Nu este deci vorba de o „pronunție rapidă”, ci de pronunția normală: orice vorbitor român care scrie, conform normelor, un pic, rostește de fapt o secvență sonoră mai aproape de transcrierea umpic.
Locuțiunea cu rol de cuantificare și atenuare un pic aparține registrului colocvial, intrînd în serie cu puțin (standard), nițel(familiar sau regional, mai frecvent în Muntenia și Transilvania), oleacă (regional, specific Moldovei) și o țîră(caracteristic Transilvaniei și Banatului). E interesant că în aceeași serie s-au petrecut fenomene opuse: un pic tinde să devină un singur cuvînt, înglobînd articolul, în vreme ce oleacă (împrumut din greacă) a fost fals interpretat ca alcătuit din articol și substantiv, ceea ce a condus uneori la scrierea o leacă.
Deocamdată, majoritatea vorbitorilor recunosc originea și structura interioară a formei umpic, legînd-o de pic, picuț etc. Dacă româna nu ar fi o limbă standardizată, cu registre cultivate, ci doar una de circulație orală, cu multe instabilități și variații, umpic ar putea deveni relativ repede un nou cuvînt. Nu e cazul, desigur.
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
