Tulburări în Tibet

În mai 1959, o răscoală încheiată cu mii de morţi l-a obligat pe Dalai-Lama, liderul spiritual al populaţiei budiste, să ia drumul exilului. După revolta din 1989, China a impus Legea marţială. În 1989, lui Dalai-Lama, aflat în exil în India, i s-a acordat Premiul Nobel pentru pace, scoţînd astfel problema din anonimatul represiunii: partizan al unei soluţii paşnice, în acord cu Constituţia Chinei, el simbolizează nu doar aspiraţia spre libertate a unui popor, ci şi dorinţa de a găsi soluţii satisfăcătoare pentru ambele părţi. În iulie 2006, a fost inaugurată linia ferată legînd capitala Tibetului, Lhassa, de oraşul Golmud din China. A fost un eveniment care a marcat evoluţia regiunii mai puternic decît deciziile ideologice sau represiunea poliţienească. Accesul populaţiei chineze modifică echilibrele economice într-o regiune unde conservarea specificului religios şi cultural s-a datorat tocmai izolării. Tibetul a devenit un teritoriu de cucerit şi s-au creat frustrări profunde: chinezii etniei Han au acaparat majoritar comerţul, devenind bogaţii unei regiuni sărace. Li s-au adăugat negustorii de carne din etnia Huis, de religie musulmană. Asimetria evoluţiei economice a alimentat tensiunile etnice. După trei zile de manifestaţii paşnice pentru autonomie ale călugărilor budişti, a izbucnit revolta anti-chineză soldată cu distrugeri, magazine vandalizate, incendii. Din acest punct există două versiuni ale evenimentelor: tibetanii spun că doi călugări au fost bătuţi sălbatic de către membrii forţelor de represiune, versiunea oficială susţine că la început călugării au aruncat cu pietre în poliţişti. Cît timp ardeau magazinele şi proprietarii lor erau linşaţi pe străzi, forţele de ordine n-au prea fost vizibile; cînd demonstraţiile s-au înteţit şi au început să se audă lozincile "Trăiască Dalai-Lama!", "Tibetul liber!" prin mijloace extrem de brutale, poliţia a pus stăpînire pe străzi, numărul morţilor şi răniţilor devenind subiect de controverse. Oficialii spun că nu s-au folosit arme de foc, dar filmuleţele care au izbutit să evite cenzura arată că s-a lovit cu sete şi - se ştie - se poate muri şi din bîte şi pumni. Oricum, China oficială nu e dispusă să cedeze, iar în anul Olimpiadei, planificat ca triumf al modelului chinez pe scena mondială, nu va fi admisă nici un fel de tulburare. Orice opinie ar avea chinezii despre putere, ei vor fi de partea conaţionalilor persecutaţi şi nu vor susţine mesajul autonomist al tibetanilor. Dalai-Lama, considerat pînă nu de mult, cu anumite rezerve, un interlocutor valabil, a devenit pentru propagandiştii de la Beijing şeful clicii de răzvrătiţi. E depăşit şi de cercurile radicale tibetane care susţin că politica lui de tratative n-a dat nici un rezultat şi că doar victoria prin luptă poate asigura succesul. Sînt aproximativ 1,6 milioane de tibetani şi 1,6 miliarde de chinezi. În faţa acestui raport speranţele pentru autonomia regiunii se întunecă. Susţinerea occidentală este şi ea ambiguă: în timp ce liderii lumii libere cheamă Guvernul chinez la reţinere, propunerea de boicotare a Olimpiadei, avansată de ONG-uri, este examinată de mai multe ţări cu delegaţii puternice, dar, probabil, vor ajunge la o concluzie după ce se va face socoteala medaliilor obţinute. Stabilitatea Chinei este mai importantă decît democratizarea ei şi, probabil, mulţi sînt convinşi că fostul preşedinte Jiang Zemin avea dreptate cînd, în anul 2000, declara ziarului The New York Times: "Dacă şi China s-ar converti la democraţia parlamentară aşa cum e ea practicată în Occident, singurul rezultat va fi că peste un miliard de chinezi nu o să aibă suficientă mîncare. Consecinţa va fi un mare haos..." Duminică la o emisiune de la postul francez TV5, un gazetar chinez, megafon fără nuanţe al Guvernului său, spunea că demonstraţiile eventualei opoziţii vor fi permise în China "încetul cu încetul". N-a început încă primul "încet".