Trenul de Luhansk
Nu e greu de înțeles de ce bărbații ruși s-au așezat la coadă la granița cu Georgia, de ce au plătit sume astronomice pentru un bilet de avion care să-i ducă oriunde în afara țării sau de ce, cei mai săraci și fără alte idei, au încercat să scape de recrutare luptîndu-se cu ofițerii care încercau să îi înroleze.
Războaiele, drepte sau nedrepte, au nevoie de mai mult decît arme și un obiectiv. Ca și în pace, într-un război trebuie să crezi. Să crezi în justețea cauzei sau măcar în avantajele personale de care ai putea beneficia la finalul lui. Ca în orice întreprindere din viață, faci un calcul și, dacă șansele sînt să obții un cîștig, moral sau material, atunci accepți să lupți.
În Rusia, balanța înclină împotriva participării la războiul președintelui Putin. Pentru ce să lupți? Pentru propagandiștii de la televizor care cer sacrificii și în week-end își mai cumpără o vilă în Italia? Pentru oligarhii a căror avere a depășit demult limita obscenității? Pentru un stat incapabil să accepte puncte de vedere fie ele și doar un pic diferite de cele oficiale? Pentru a fi disprețuit și urît de o lume întreagă? Fie, nu o lume întreagă, dar sigur lumea aceea pe care încerci cu atîta obstinație să o imiți și să îi fii egal, Occidentul adică, se uită azi cu scîrbă și cu groază la ce înseamnă Rusia. Sentimentul rusesc al ființei e totuna cu sentimentul universal al crimei și ororilor săvîrșite arbitrar, stupid și imposibil de justificat.
De ce ai lupta? Răspunsurile sînt simple. Fie ești un exaltat, un naționalist care visează la glorie, fie speri că nu ți se va întîmpla tocmai ție să mori în noroaiele ucrainene, descompus într-un număr inimaginabil de bucăți de proiectilul vreunui HIMARS. Un joc al numerelor: „N-au cum să ne omoare pe toți. Unii vor supraviețui”.
Ucrainenii raportau zilele trecute distrugerea unui tren cu recruți ruși pe undeva prin regiunea Luhansk. Pe ăștia credința în statistică i-a trădat chiar înainte să ajungă pe front. Partea bună e că n-au să aibă dileme morale dacă li se va cere să săvîrșească crime de război. Partea mai puțin bună e că n-au să mai aibă nici un fel de dileme.
N-o să știm niciodată cine era în trenul acela, dar cu siguranță erau acolo mulți care își acceptau placid – mioritic, așa –soarta. Oameni care ieșeau prima oară din țară. Oameni care ieșeau prima oară din țară ca să ucidă. Pentru Putin, am spune noi. Mai probabil e că mergeau să ucidă pentru că nu aveau nici un fel de idee pe ce alt drum să apuce. Lipsa de încredere în propria autonomie, frica de un sistem despre care de mici au învățat că nu îl poți înfrunta au fost probabil mai importante. Ne putem întreba dacă felul în care rușii se supun unei puteri evident absurde nu are ceva cvasireligios. Dacă nu cumva, abandonînd orice urmă de ambiție pămîntească, indivizii adunați de prin stepe și orașe postsovietice cenușii speră că măcar sufletul le va fi salvat. Ascultarea ca salvare.
S-a rîs mult de scenele cu ruși beți sau arțăgoși mergînd spre front. În era TikTok-ului nu s-au putut abține să se filmeze unii pe alții, documentînd aproape involuntar degradarea unei națiuni în care țîfna ar trebui pusă pe drapel. Ceea ce putem vedea în nenumăratele astfel de filmulețe e mai degrabă un soi de abandon nihilist, oameni duși de valurile unei mări al cărei nume nu a fost stabilit încă. Îi ridiculizăm, dar la final rămîne un soi de amar sălciu. Amarul neputinței pentru că, din afara frontului, noi nu putem spera decît că totul o să se termine cu bine. Asta, tradus, înseamnă că îi vrem pe toți bețivii ăia morți. Dispăruți de pe fața pămîntului pentru că, odată cu ei, dispar și ambițiile ideologilor, politrucilor și președintelui lor. În asta nu e nimic religios, ci doar instinct de conservare. Amar.
Societățile noastre ne învață foarte devreme că viața e sfîntă și trebuie protejată. Transferăm asta încet-încet și către regnul animal. Vînăm mai puțin, protejăm mai mult, uneori devenim vegetarieni. Exersăm compasiunea cît și cum ne duce capul. Uneori exagerăm și devenim ridicoli. Dar o facem cu credința că lumea către care mergem nu poate fi decît mai bună. Și statisticile arată că asta e o strategie corectă. Funcționează. Analizați orice indicator referitor la calitatea vieții și o să vă convingeți.
Dar ce te faci cînd conducerea țării tale decide că statistica poate fi contrazisă? Ajungi în trenul din Luhansk. Împrăștiat pe marginile unei gropi de obuz, ești contradicție inutilă. Atomi restituiți creației pentru reasamblare.
P.S. Acum, lăsîndu-l pe Ivan războiului lui, trebuie să ne întrebăm, la cîte o bere sau un latte, cum ar arăta o decizie de mobilizare în România. Cîți oameni ar crede în povestea pe care ar încerca să le-o vîndă președintele sau premierul? Cîți ar face coadă la ieșirea din țară? Cîți ar încerca să îl pocnească pe ofițerul care aduce ordinul de chemare? Și cîți ar simți că trebuie să își facă datoria? Răspunsurile, fie ele și teoretice, la întrebările astea ne pot ajuta să înțelegem mai bine unde trăim. Și poate să mai reparăm cîte ceva.
Teodor Tiță este gazda podcast-ului În Centru pe care îl puteți asculta pe oricare dintre platformele de distribuție (Apple, Spotify, Google etc.): https://open.spotify.com/show/5jSN6amOtenIsHn23aoOLQ
