Trenul

Cît de bătrîn trebuie să fii să-ţi aduci aminte de locomotivele cu aburi? Am trecut pe lîngă una, în colţul cel mai îndepărtat al memoriei mele. Roşie şi grasă, îmbăiată în abur, ca şi cum abia ieşise de la saună. Era în triajul Piteşti, anii ’70. De atunci am început să iubesc trenurile. Pe cele adevărate, mirosind a catran şi motorină, pline de fiare misterioase şi pictate cu simboluri imposibil de înţeles. Tara 4,54. G-KUPS. Staţia de domiciliu Ploieşti Vest. Electroputere Craiova. Erau toate semnele iniţierii în ştiinţa de fi îndepărtat, în arta destinaţiilor, în magia puterii zgomotoase. Un prieten din copilărie avea un trenuleţ de jucărie, din acela nemţesc şi adevărat, cu toate detaliile la locul lor. Şi el mirosea a ceva: pe cît era posibil în comunism " a bani. A copilărie " cine ştie " fericită, a ozon de la motorul electric şi plastic încins, după o oră de învîrtit locomotiva, pe şina aşezată iniţiatic de el, pe linoleum. Era şi ăsta un cult: trenuleţul cel mic transfera cumva dorul de ducă al trenului mare, într-un apartament mic, etajul V, şoseaua Pantelimon 253. Apoi am început să merg cu trenul. De fapt, el să meargă cu mine. Să mă ducă inevitabil, odată urcat, ca pe un prizonier al unei cărţi mai grave decît Coranul şi mai clare decît Noul Testament. Mersul Trenurilor. Staţii, ore, trasee. Nimic cu putinţă de mişcat de acolo, ca o sentinţă la moarte executată în secunda în care judecătorul izbeşte ciocanul de lemn de birou. Nimic de mişcat, dar şi nimic de respectat: trenurile, am învăţat repede, ştiu doar să se tîrască spre destinaţie, îngrijorate cumva c-ar putea să ajungă. Trenurile adevărate, personalele copilăriei mele (sau personalurile, cumva?) erau dovada pe Pămînt a relativităţii cosmice. Ele puteau lungi secundele pînă cînd din structura uniformă a timpului începeau să se deşire buruienile de la marginea drumului, ţipătul frînelor, pietrele încălzite de soare şi răcite de burţi de şopîrle, depărtarea întreagă a cîmpului, mai răbdător cu mult decît noi, ăştia, călătorii înghesuiţi şi transpiraţi ai anilor ’80. Trenul de 12 noaptea. Vara. Îl mai ştiţi? Pleca din Gara de Nord cu binecuvîntarea părinţilor, care-şi duceau fetele pînă la locul de pe bilet, să verifice ca nu cumva prietenii lor să fie pe acolo (nu eram, ne ascundeam în vagonul celălalt pînă pleca!). Ajungea la 6 dimineaţa în Constanţa, cu o încărcătură bizară de liceeni incapabili să mai vorbească, după două pachete de Carpaţi şi-o sticlă de votcă în curentul de pe hol. Încă de la Palas începeam să adulmecăm însă marea, ca nişte cîini pripăşiţi pe lîngă tomberon, care simt cum vecina de la III coboară cu gunoiul în care au mai rămas trei oase. Ne mirosea plaja dinainte să intrăm în gară, dragostea de dinainte să ne fie jurată, despărţirea cu mult înainte să ştim că la 18 ani asta e singura certitudine. Trenul ştia şi el toate astea, mai dusese mulţi ca noi, pe drumul care începe la mare cu iubita şi se termină, o facultate, doi copii, două dezamăgiri şi şase reţete mai încolo, la Tekirghiol, cu clasa a doua şi un geamantan jerpelit. Trenul copilăriei mele mirosea urît. Ştiţi, toaletele de la capătul culoarului. Şi scaunele de vinilin crăpate. Cele de pînză pătate. Mînerele unsuroase, semn că de la Satu Mare şi pînă la Bucureşti, oamenii gospodari îşi puseseră la pachet puiul fript şi slana. Era plin de rugină ca un copil bolnav de bube, care se roagă să fie scutit de şcoală în prima zi cu scarlatină. Dar asta nu-l scutea de încă un drum şi încă unul, cu mici opriri la depou, unde femeia de serviciu, mai obosită ca el, trecea cu o găleată şi-un mop, spre Nirvana. Iubesc trenul, deşi acum nu mă mai pot apropia de el. Îmi e drag inevitabilul şinelor: orice ai face, urmează halta Baldana. Orice ai crede, se va opri în cîmp, fără nici un motiv. Oricărui zeu te-ai ruga şi orice merite ai avea, trenul îşi va vedea de punctele fixe din traseu, singura certitudine permisă pe planeta asta de automobilişti. Mi-e dor de tren pentru că el e singurul care înţelege ce înseamnă drumul care chiar te duce undeva: să nu te mai poţi răzgîndi niciodată. Şi acum vă las. Persoanele care au condus aceste litere pînă la capătul paginii sînt rugate să coboare. Vă mulţumesc.