Trecutul

Generaţia înfăptuitorilor şi a victimelor Holocaustului e pe cale de dispariţie. În anii ’60, mulţi s-au străduit să stingă discuţiile despre cum a fost posibil nazismul, dar ei au fost depăşiţi de cei care au încercat - cu răspunsuri diferite - să înţeleagă, analizînd combinaţia organizării cu brutalitatea, întinderea şi semnificaţia crimei. Tinerii de astăzi, vizitatori ai Memorialului Holocaustului din Berlin, sînt departe de realitatea faptelor de atunci, dar şi de cea a polemicilor postbelice, pe ei s-ar putea să-i obosească sau să-i lase indiferenţi insistenţa cu care li se arată faptele abominabile din istoria poporului lor: "Majoritatea ţărilor celebrează momentele bune din trecut. Neobosit, Germania le arată pe cele mai oribile" - scrie Nicholas Kulish în The New York Times. Dar prezentul se interferează cu trecutul dincolo de zidurile muzeelor şi de aleile monumentelor: Udo Voight, fost inginer de avioane şi căpitan în armata germană, conducătorul Partidului Naţional Democratic din Germania (NPD), timp de un an membru în Consiliul municipal din Berlin, este în fruntea a aproximativ 7000 de extremişti de extremă-dreaptă. Partidul încearcă să-şi dea o faţă onorabilă, dar e greu de găsit linia de demarcaţie între organizaţia politică şi bandele de tineri raşi în cap care îi asaltează pe străzile întunecate pe străini, pe handicapaţi, pe stîngişti şi pe homosexuali. Liderii sînt într-o continuă polemică publică în legătură cu raportul dintre metodele şi obiectivele partidului, situaţia financiară e departe de a se potrivi cu marile idealuri, este criticată folosirea însemnelor organizaţiilor naziste. NPD se vrea un răspuns în forţă la problemele de azi ale ţării şi răspunsul nu poate ocoli trecutul Germaniei, care, spun ei, a fost poate îndreptăţită să lupte împotriva comunismului mondial. Nu e lipsit de semnificaţie că în landurile fostei Germanii de Est, unde problematica nazismului a fost ocultată, farmecul legăturii cu trecutul nazist este mai intens decît acolo unde memoria a fost o componentă a prezentului. O interesantă răsucire a interpretării istoriei se petrece şi în Statele Unite: senatorul McCarthy - preşedintele celebrei Comisii de cercetare a activităţii anti-americane - a fost considerat mult timp o expresie ruşinoasă a vînătorii de vrăjitoare de la începutul anilor ’50 şi a represiunii. Apărătorii lui nu fac marşuri, ei scriu cărţi cu documente din arhivele KGB arătînd cît de insidioasă era acţiunea spionajului sovietic, cît de reală era ameninţarea răspîndirii mondiale a comunismului. Dar McCarthy, obsedat de teoria conspiraţiei, îl descria pe generalul Marshall (cel mai respectat militar la ora aceea) ca pe un fraier tras pe sfoară de comunişti, îl îndemna pe secretarul de stat, Dean Acheson, să ceară azil politic în URSS, în viziunea lui complotul comunist îi includea nu doar pe democraţi, ci şi aripa "internaţionalistă" a Partidului Republican. Audierile la Comisia sa se desfăşurau într-o insuportabilă atmosferă de ostilitate, verdictele au frînt destinele unor oameni talentaţi, a căror apartenenţă la comunism nu era mai mult decît un sentiment, şi nu o opţiune raţională. Acţiunile comisiei McCarthy au încălcat adesea prevederile constituţionale, dovedind cum, în vremuri tulburi, o naţiune preocupată de securitatea ei poate scoate la lumină instituţii supuse unor oameni cu înclinaţii represive şi crude. Cei care consideră bilanţul comunismului "global pozitiv" compară adesea acţiunile comisiei McCarthy cu procesele şi represiunea stalinistă. E necesar un temeinic cult al minciunii şi o mare cruzime sufletească pentru a susţine că o derivă a sistemului poate fi echivalată cu esenţa unui sistem gata să distrugă fizic nu doar propriul popor, ci şi popoarele cucerite. Uşurinţa cu care polemiştii de prin ziare folosesc calificativele "nazist", "comunist" pentru fenomene fără legătură cu ideologiile trecutului legitimează, dau o perspectivă istorică extremismului şi acţiunii politice brutale. Integrarea trecutului este mereu prezentă în deciziile prezentului, independent de ceea ce propovăduieşte sau acceptă istoria oficială. Cu cît aceasta minte mai mult, cu atît se înmulţesc şi versiunile apocrife: cel mai des reacţia la minciună nu este adevărul, ci o altă ficţiune menită să satisfacă orgoliul dezamăgit de prezent.