Tratative de război

Deşi toţi liderii interesaţi şi toate organismele internaţionale cu autoritate îşi afirmă sprijinul necondiţionat pentru tratativele de pace, se subînţelege de fapt graba pentru declanşarea unor "tratative de război" care să convingă partea superioară militar (Israelul) să se oprească pentru a pune capăt catastrofei umanitare din Gaza. Chiar şi după o eventuală încetare a focului, pacea va fi un obiectiv la fel de îndepărtat ca şi acum, în toiul bombardamentelor şi al atacurilor terestre. După epuizarea armistiţiului, la mijlocul lunii decembrie, Hamas şi-a reluat tirurile cu rachete îndreptate spre oraşele israeliene. Israelul a ameninţat că va riposta. O face de aproape 20 de zile provocînd distrugeri şi tragedii filmate amănunţit de televiziunile lumii. Între timp Hamas continuă să expedieze rachete ţintind oraşe israeliene din ce în ce mai îndepărtate de graniţă. Victimele sînt puţine, dar scopul acestui tir nu sînt pagubele propriu-zise, ci demonstraţia că organizaţia Hamas nu e învinsă şi e fidelă scopului înscris în Carta sa: distrugerea statului Israel, a cărui prezenţă în Orientul Mijlociu este considerată ilegitimă de militanţii islamici. În 2006, ramura politică a organizaţiei a cîştigat alegerile din Gaza împotriva altei organizaţii palestiniene, Fatah, care eliminase un articol asemănător din statutul său. Se argumentează, poate pe drept, că votul nu a exprimat o opţiune politică majoritară: liderii Hamas au cîştigat pentru că erau percepuţi a fi mai puţin corupţi decît adversarii lor electorali. Lupta dintre Hamas şi Fatah nu s-a dat numai în campanie; în iunie 2007, s-a ajuns la conflict armat: Hamas a rămas stăpîn în Gaza, iar Autoritatea Palestiniană (Fatah) - pe malul occidental al Iordanului. A răzbătut din negocierile secrete şi indirecte care se duc acum între forţele combatante că Hamas ar fi de acord cu un armistiţiu cu o durată între 10 şi 30 de ani. Între 10 şi 30 de ani pînă îşi va pune în practică obiectivul, deci o pace fără garanţii de securitate pentru generaţia următoare. Prezumţia oamenilor lucizi visînd pacea a fost că printr-o prelungită încetare a focului, spaţiul violenţei va fi ocupat de perspectivele unei convieţuiri paşnice, permiţînd astfel discutarea cu seriozitate a soluţiei celor două state şi a consecinţelor ce decurg. Această soluţie ar urma să fie acceptarea realităţii de către ambele părţi: nici una dintre forţele existente nu o poate anihila complet pe cealaltă. Dar atîta timp cît Hamas nu renunţă la articolul respectiv din Carta sa, orice tratative sînt minate de neîncredere, orice armistiţiu nu este decît un răgaz pentru refacerea forţelor epuizate în ultima bătălie şi pentru pregătirea celei care urmează. Hamas nu visează distrugerea statului Israel de unul singur. Hezbollah din Liban are acelaşi obiectiv împreună cu alte organizaţii mai mult sau mai puţin celebre. În mod extrem de agresiv acelaşi lucru îl vrea şi Iranul şi ceva mai puţin vocal Siria. Ambiguităţile cu privire la accesul Iranului la armamentul nuclear fac ca presiunile pentru încheierea păcii în Orientul Mijlociu să le depăşească pe cele dedicate de obicei unui conflict regional. Pe de altă parte, nu toate ţările arabe sprijină aceste organizaţii. Statul islamic, alt principiu al Hamas, Hezbollah etc., nu este pe gustul guvernanţilor din Egipt sau Iordania. De altfel, faptul că Egiptul nu deschide graniţa spre Fîşia Gaza, nici în condiţii de conflict, spune mult despre reţinerile faţă de militanţii palestinieni. Dar pe măsură ce războiul se prelungeşte, expectativa nu va putea fi prelungită, "solidaritatea arabă" va cere dovezi. În acest război, victoria va fi a celui care o proclamă primul, profitînd de spectacolul unei bătălii şi nu va însemna începutul păcii. Deocamdată diplomaţii lumii nu sînt departe de expresia ebraică pentru situaţia curentă: ein breira ("fără soluţie").