Trăim în reluare, din amintiri?

Cu prezentul îngheţat, trăim secţionaţi între trecut şi viitor, un trecut sub lozinca „Ce bine ne era cînd ne era rău!” şi un viitor sub spaima lui „Ce rău ne va fi cînd va fi iar bine!”. Ar trebui să ne temem de cum va arăta ziua de mîine?

Criza financiară din 2008 ne-a demonstrat că organismul mondial capătă cicatrici nevindecabile după un moment colectiv dramatic. Mecanismele spaimei rezistă revenirii la normalitate mai mult decît coronavirusul la spălatul pe mîini. Orice război, chiar şi unul cu acest micronic duşman, e o oportunitate de a mai tăia ceva din cîştigurile majorităţii populaţiei asupra minorităţii care ne face programul. Un minunat prilej de a strînge şurubul sub pretextul crizei şi al urmărilor ei, care se întind cît timp au chef acţionarii majoritari ai economiei mondiale.

Sportul şi fotbalul în particular nu se pot sustrage acestei legi a contracţiei subiective care va urma celei obiective. Lumea nu va fi mai bună după pandemie. Sub pretextul prudenţei, decidenţii vor fi mai hapsîni, mai strînşi la pungă, mai dispuşi să renunţe la regulile acceptate de decenii ale antantei sociale. Democraţia are febră, e de prevăzut că îşi va pierde o lungă vreme gustul şi mirosul pentru serbările trecutului. Faptul că multimilionarii fotbalului vor cîştiga mai puţin e o chestiune care îi face pe mulţi să zîmbească larg, dar zîmbetul le va îngheţa repede. O să intrăm iar în logica bogaţilor care devin tot mai bogaţi şi a săracilor care devin tot mai săraci, pînă la dispariţie. Investitorii vor căuta vectori siguri ai imaginii lor, cu tot mai puţin apetit pentru nişele care ne colorează viaţa. Or, cu cei mici devenind şi mai mici, vom trăi într-o şi mai adîncă dictatură a granzilor.

Să ne pregătim pentru reamatorizarea multor societari ai sportului mondial. Trăim acum din amintiri? Să vedeţi în cîţiva ani cum ne vom încălzi la focul lor, orbiţi de reflexia nocturnelor în abominabilii abdominali ai lui Cristiano!