„Trai de viață”
Nu observasem cît de răspîndit este în momentul de față un pleonasm dintre cele mai evidente și mai ușor de evitat. Formula trai de viață are mii de atestări în Internet, mai ales în texte publicitare și politice, găzduite de site-uri de știri și de ziare și reviste online: „ce înseamnă un trai de viață sănătos” (medium.com); „nevoia de a asigura un trai de viaţă mai bun” (rri.ro), „au emigrat în căutarea unui trai de viață mai bun” (zf.ro, mediafax.ro). Surprinzător, construcția apare nu numai în declarații din Parlamentul României – „prin măsurile luate (...), pensionarii vor avea un trai de viaţă mai bun. (cdep.ro) –, ci și în traducerea unora din Parlamentul European – „migrația locuitorilor în Europa, în căutarea unui trai de viață mai bun” (europarl.europa.eu). Nu este vorba de simple neglijențe ale unor comentatori grăbiți, ci de documente oficiale. Un comunicat de presă ministerial vorbește de „3 milioane de euro pentru asigurarea unui trai de viață normal” (mfe.gov.ro). Textul este tradus în mai multe limbi, toate versiunile străine eliminînd pleonasmul: a normal life, une vie normale, ein normales Leben, una vita normale, una vida normal.
Sinonimia dintre trai și viață este confirmată de orice dicționar (în DEX, trai este definit ca „viață, existență”) și se reflectă în clișeele vorbirii curente: un trai decent sau o viață decentă, un trai mai bun sau o viață mai bună. Desigur, ca în cazul oricăror sinonime, există și specializări generate de uz, contexte în care nu se folosește în mod curent decît unul dintre termeni: nivel de trai (nu nivel de viață), viață de familie (nu trai de familie), dreptul la viață (nu dreptul la trai). Cele două cuvinte alcătuiesc o pereche lexicală în care un termen (viață) este de origine latină, iar celălalt (trai, derivat regresiv din verbul a trăi) e de origine slavă. Verbul a trăi s-a impus în defavoarea sinonimelor sale din limba veche, azi ieșite din uz sau învechite (a via, a viețui, păstrate mai bine fiind derivatele a învia sau a conviețui).
La originea formulei trai de viață stă probabil asocierea inevitabilă dintre verbul a trăi și substantivul viață (omul trăiește doar o viață, cineva trăiește o viață bună etc.). De la construcțiile cu verb se trece ușor la cele în care substantivele trăire și trai mai păstrează ceva din sensul de acțiune, de desfășurare în timp (trăirea vieții sau chiar traiul vieții). De altfel, formula traiul vieții se găsește în texte mai vechi, mai ales în publicații bisericești: „credinţa de Dumnezeu noroceşte traiul vieţii” (text din secolul al XVIII-lea), „spriginul puternic, ce li se dă altor popoare din patrie, pentru a le uşura traiul vieţii” (Bunul Econom, 1900), „în zilele noastre se dă o luptă crâncenă şi înverşunată între traiul vieţii simplu şi sănătos şi între traiul vieţii cât se poate de luxos” (Foaia Diecezană, 1935), „desvoltarea firei dumnezeieşti în noi prin traiul vieţii dumnezeieşti” (Dumineca, 1939). Formula traiul vieții e astăzi mai prezentă în texte religioase – „agonisita pentru traiul vieţii noastre pămînteşti să fie rezultatul unei munci cinstite” (ziaruldepenet.ro) –, dar o putem găsi și în publicitate – „turiştii să se poată bucura de traiul vieţii la sat (businessmagazin.ro) – și chiar în contexte cotidiene din presa tabloidă: „păsări exotice care au evadat din coliviile lor de la bloc sau care au fost eliberate de stăpînii lor încep să se adapteze la traiul vieţii de Bucureşti” (click.ro).
Ar fi o mare exgerare să criticăm stilistic sau semantic combinațiile inevitabile dintre verbul a trăi și viață, pe care tradiția gramaticală le descrie ca ilustrînd complementul intern. Construcția traiul vieții, în care trai păstrează ceva din sensul verbului, este explicabilă, acceptabilă, dar marcată ca învechită. Formula trai de viață, în schimb, e o amplificare tautologică și clișeizată, față de care simpla folosire a oricăruia dintre cele două cuvinte este net preferabilă, mai exactă și mai elegantă.
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
