Tradiţii, tradiţii
Insider-ii din industrie au o vorbă: guvernarea cea mai bună pentru România nu e cea incoruptibilă, ci aceea care se ţine de cuvînt cînd o corupi. Guvernarea perfectă, spun aceiaşi oameni cinici, e aceea care stabileşte şi un mercurial pentru diferitele nevoi ale omului de afaceri. Nu zic că am fi avut parte de aşa ceva pînă acum (în special pînă toamna trecută), deoarece n-am bani de investit în procese. Însă nu pot să nu repet vorbele astea mari: un politician inflexibil e un bou. N-a spus-o Patriciu, ci (oarecum cu alte cuvinte) Iorga, ca dovadă că există o lipsă de caracter naţional care transcede veacuri, guvernări şi mode. O altă tradiţie politică cere să strici şmenul altuia cînd vii la putere. Fiecare guvern omoară contractele cu comision ale celuilalt. E un comportament antisocial - nu pentru că opreşte furtul, ci pentru că-l accelerează. Spaima că vine altul cu alte priorităţi creează o presiune imorală pe oamenii care se succed la putere: aceea de a fura repede, în mai puţin de patru ani. Guvernele PSD au un obicei: ţin cît pot aceiaşi oameni la putere. Văcăroiu a domnit patru ani, Năstase la fel. Destui miniştri şi-au păstrat mandatul, ba unii au avut parte chiar de opt ani la putere, adunat. E o explicaţie aici: partidul ştie bine că n-are cine ştie ce lumini la dispoziţie, aşa că-i lăsa mult, doar-doar s-or califica la locul de muncă. CDR-iştii (le spun cu numele vechi, că aşa m-am obişnuit) îşi aleg de obicei competenţe înalte din societatea civilă: oameni care vin aşa de calificaţi că se plictisesc de proştii pe care-i găsesc prin ministere. Ca şi de salariu, drept pentru care dobîndesc imediat o stare de uimire - amestecată cu revolta de salon - de care nu mai scapă în cele şase luni care îi despart de revocarea din funcţie. Cel mai rezistent a fost Emil Constantinescu: el e uimit şi acum de nemernicia societăţii româneşti, care n-a fost în stare să-l facă să se adune. Dar cea mai mare diferenţă între cele două sisteme de guvernare, pe care le tot schimbăm, e dată de strategia de cheltuieli publice. PSD aruncă cu banii în stînga şi în dreapta, forţînd creşterea economică pe care CDR-iştii o numesc nesănătoasă şi încearcă, pe tura lor, s-o oprească prin măsuri de bun-simţ macroeconomic. În traducere pentru omul de rînd, pe tura PSD e pomană, pe cea a CDR e secetă. Şi, cum e greu să convingi, într-o ţară ortodoxă, că pomana e imorală, guvernările PSD vor fi amintite cu un oftat plăcut, în vreme ce CDR-iştii corecţi care salvează corabia de la scufundare, vor fi suspectaţi de aliante cu inamicul din străinătate care vrea să ne distrugă. Interesant: cînd americanul ne ia 2 miliarde pe autostradă, nimeni nu protestează. Cînd însă FMI-ul ne cere să economisim 100 de milioane, ţara ia foc. Poftim de mai înţelege ceva! Chiar şi aşa strînşi la pungă, CDR-iştii sînt în stare să cîştige puterea. Arma lor secretă nu e însă liberalismul care se ascunde în fiecare român, ci invidia care stă la suprafaţă, de-o vezi şi din Canada. Traian Băsescu o fi promis el o viaţă mai bună pentru amărîţi însă mesajul subliminal era o viaţă mai rea pentru bogătaşi. Asta rezonează cu toată lumea, pentru că nu implică nici un efort personal şi duce imediat la satisfacţia de a-i vedea pe ciocoi lăsaţi doar cu surtucul pe ei, ca în poveşti. Momentan, procesul merge prost şi chiar dacă va demara, îndrăznesc o profeţie: nu va mai face acelaşi rating. E ca şi cum ai începe azi piesa de teatru anunţată de gong acum şase luni: pur şi simplu, publicul nu mai e demult în sală... În materie de preşedinţi, tradiţia abia începe să se contureze: pînă acum am avut un preşedinte moral cu banii proprii, dar repede închizătoriu de ochi cînd venea vorba de blestemăţiile colegilor de partid. Acum avem un preşedinte care nu suportă să-i vadă pe băieţii din subordine (adică Guvernul, în versiunea cea nouă de Constituţie) îmbogăţiţi din amiciţii cu oamenii de afaceri. O să meargă atîta inflexibilitate în România? Tradiţia ne spune ceva despre asta, dar Băsescu vorbeşte aşa de tare că nu poţi s-o auzi...
