Trădare şi trădătorii

Cînd nu este subînţeles, cuvîntul trădare este rostit de-a dreptul: Viktor Iuşcenko - omul confirmat în funcţia de preşedinte al Ucrainei de masele adunate în piaţa centrală a oraşului Kiev, liderul revoluţiei portocalii - a încheiat o înţelegere cu rivalul său, Viktor Ianukovici, colorat în roşu-albastru. La sfîrşitul lui 2004, începutul lui 2005, Ianukovici era omul care trebuia înlăturat, refuzîndu-i-se beneficiul unor alegeri considerate fraudate. Între timp, în martie 2006, au fost alegeri parlamentare (supravegheate de noua conducere, mai mult sau mai puţin democratică, a ţării) şi partidul lui Ianukovici a cîştigat suficiente locuri pentru ca, împreună cu Partidul Socialist (în ultima clipă acesta a părăsit alianţa portocalie pentru cea roş-albastră) al lui Moroz, să alcătuiască o majoritate parlamentară ostilă preşedintelui purtător de ideal revoluţionar. S-ar putea spune că poporul l-a trădat pe preşedinte şi nu viceversa: partidul lui, Ucraina Noastră, a obţinut 14% din voturi. Dar a avut şi poporul motivele lui: democraţia şi-a arătat în aceste luni doar incapacitatea de a pedepsi dezordinea şi corupţia, nu a fost foarte deranjată de haosul căruia i se spune libertate, a fost incapabilă să determine un nou curs al vieţii. Analizele politicii ucrainene abundă în nume necunoscute pînă acum şi în semnalarea unor formaţiuni politice fără vreo semnificaţie autonomă, vizibile doar cînd schimbă alianţele, pentru a-i sprijini pe unul sau pe altul dintre actorii principali. Este evident că, la nivelul conducerii, politica se face pentru accesul la putere şi la resurse, că ideile sînt croite şi răscroite pentru a se potrivi personajelor cu pofte mai mari decît restul lumii. Aşa cum scria, în Washington Post, Anne Applebaum, conştient sau nu, oamenii din piaţă, dar şi cei care au stat acasă aşteptînd să vadă ce o să iasă, sperau că noul preşedinte, ales democratic, va fi la fel de puternic ca predecesorii săi comunişti, va avea aceleaşi resurse birocratice, acces la informaţiile secrete şi va acţiona în consecinţă. Avertismentul sever lansat în plină iarnă de Rusia, cînd a refuzat să mai furnizeze gaz Ucrainei, a fost un moment al adevărului: cît au stat în frig, aproximativ două săptămîni, ucrainenii au avut timp să se gîndească la costurile revoluţiei portocalii. Presa din preajma preşedintelui rus Putin a prezentat opoziţia ucraineană drept o invenţie a forţelor de extremă dreaptă, neo-liberale, sprijinite de organizaţii din Statele Unite conform unui plan mondial, stabilit cu mulţi ani în urmă şi declanşat odată cu înlăturarea lui Miloşevici, de către organizaţia Otpor (2000), şi a lui Şevarnadze, de Khmara din Georgia (2003). Or sprijinul occidental, atîta cît a fost, nu era suficient pentru a rezista presiunilor ruseşti: disputele teritoriale, refuzul Rusiei de a recunoaşte caracterul criminal al foametei induse în anii ’30 (considerată de ucraineni un genocid) şi, în cele din urmă, şantajul cu gaz s-au dovedit greu, dacă nu imposibil de rezolvat de către partidul lui Iuşcenko. În aceste condiţii, populaţia rusofonă din Est a reuşit să-şi impună candidatul, pe Viktor Ianukovici, cu convingerea că acesta va fi capabil să obţină concesiile necesare de la oficialităţile din Rusia. Schimbările promise de revoluţia portocalie s-au redus la nişte conflicte extrem de dizgraţioase în sferele puterii, relatate de o presă atît de liberă încît găseşte că e preferabil să se dedice intrigilor de sus, decît să analizeze problemele reale ale populaţiei. În 2004, revoluţia a atras o masă semnificativă de oameni pentru ca preşedintele de atunci, Kucima, să ezite în faţa folosirii forţei. Prudenţii au stat acasă şi au avut timp să se poziţioneze în tabăra cîştigătorului. Ostilii, care atunci n-au ezitat să se manifeste, ţineau un discurs conservator, într-un contrast incomod cu avîntul şi entuziasmul revoluţionar. Avîntul şi entuziasmul trec, confruntate cu caracterul conservator al vieţii, cu dezgustul stîrnit de lăcomia noilor pretendenţi la putere. E greu de spus cine a trădat revoluţia din Ucraina: Iuşcenko, prin neputinţa de a fi la înălţimea lozincilor din iarna lui 2004, politicienii care, prin jocul alianţelor, au făcut posibilă numirea lui Ianukovici sau poporul nerăbdător. În ceea ce-i priveşte pe înalţii funcţionari, pe politicieni, gazetari, oameni de afaceri, ei vor colabora cu oricine va fi suficient de atent la nevoile lor. Trădătorii sînt întotdeauna ceilalţi.