Tot se aude zilele astea că Maradona a fost un zeu. Adică și zeii mor?
Tot se aude zilele astea că Maradona a fost un zeu (dacă nu chiar Dumnezeu). Adică și zeii mor?
Dacă mor, o fac de mîna lor. Şi aia e tot o mînă, ca şi cea a lui Dumnezeu. Dar toate acestea sînt doar fandoseli. Maradona n-a fost un zeu şi golul din henţ contra Angliei la Cupa Mondială din ’86 n-a fost al Celui de Sus, ci al unui şmecheraş hipertalentat şi cu o dorinţă colosală de a fi cel mai bun. Acestea nu sînt aributele zeilor, cărora nu le trebuie nici daruri în leagăn (ei sînt cei care le fac), nici nevoia de a dori să devină ceva, căci sînt deja absolutul.
Diego Armando a fost unul dintre cei mai buni fotbalişti din toate timpurile, şi asta e imens. Avea o dexteritate colosală şi o energie atomică. Prima i-a fost aşezată nefasonată lîngă scufiţă de cei numiţi mai sus, o piatră rară pe care a sculptat-o prin muncă. A doua i-a fost combustionată şi de mafia napolitană. Ca să citez din cotidianul sportiv LʼÉquipe, „dacă la Barcelona a pus o nară în «făină», la Napoli Camorra i-a băgat tot capul în cocaină“. Poetic. Maradona a fost o poezie pînă a ajuns o parodie. Una cu accente îngrozitoare, insuportabile. Din varii motive, pentru care poartă în bună măsură responsabilitatea, a ridicat excesul de droguri şi alcool la rang de proiect autodistructiv în acelaşi timp în care se pupa vîrtos cu Fidel Castro, Chávez, Maduro, Putin, Kadîrov, toţi cetăţeni admirabili. A încercat să se întîlnească şi cu Lukaşenko, dar, incredibil, n-a reuşit (nu ştiu ce-o fi fost în mintea dictatorului, poate un unic moment de întîlnire cu propria conştiinţă).
Sînt mulţi care susţin răstit că fotbalistul şi omul trebuie despărţiţi. Cum reuşesc o asemenea separare chirurgicală habar n-am, dar ştiu că dacă urina furnizată de Maradona la controalele antidoping ar fi fost a lui, şi nu a şefilor de la Napoli (dixit Platini), atunci cariera sa ar fi fost mai scurtă şi mai tristă chiar decît a fost pe final. Şi poate că nici n-ar fi ajuns la Cupa Mondială, n-ar mai fi dat golurile legendare şi poporul microbist nu şi-ar mai fi sfîşiat de durere hainele la dispariţia micului om. Şi uite aşa se putea scrie o altă poveste. Dar pentru că nu s-a scris, am încălecat pe-o şa şi am lăsat-o tot aşa. Aşa cum a căzut.
