Tom și Jerry pe partitură
„Tom e pătruns de Liszt. Pe chip i se citește sobrietatea. Și panica. Jerry îl va incomoda, concertul e în pericol. E pătruns de emoția muzicii și de panică. Jerry îl dirijează. Își bate joc de el. Tom cîntă. Atinge cu dexteritate clapele cu cîte‑un deget, frenetic, agil. Jerry scoate o foarfecă. Degetele lui Tom scapă ca prin minune de fiecare închidere a brațelor tăioase. Își prinde degetele în capcana de șoareci. Jerry cîntă. Aleargă pe clape în ritmul rapsodiei. Tom cîntă. Jerry aleargă printre clape, printre ciocănele, printre coarde. Tom are hainele sfîșiate. Jerry și‑a pus frac. Spectatorii aplaudă. Jerry se înclină și primește ovațiile publicului. Cu limba scoasă, atîrnîndu‑i pe clape, Tom își trage cu greu sufletul.
Matei își trage cu greu sufletul. Ploaia l‑a făcut ciuciulete. A ajuns ud pînă la piele. Doamna îl dezbracă pînă la chiloți și‑i pune hainele la uscat, pe soba de teracotă. În sala mică se simte mirosul de petrol cu care au fost frecate podelele. Doamna e aspră. E bătrînă, uscățivă și severă. Îi dă un tricou din dulap. Îl scoate dintre teancurile de partituri, dintre cănile și ibricele de cafea. Tricoul îi e prea larg, îi ajunge lui Matei pînă peste chiloți. Dar se bucură de el, pentru că s‑a rușinat cînd l‑a dezbrăcat doamna, de față cu cealaltă elevă, fetița care era acolo cînd el a ajuns. Chiar dacă stătuse cu spatele. Doamna e mică. Abia dacă e mai înaltă cu jumătate de cap decît Matei. Îl mîngîie pe păr și îl poftește pe scaun, în fața claviaturii. Și‑a pus de cafea pe reșou. Fetița a plecat. Doamna deschide partitura de pe stativul capacului pianinei și îl poftește să înceapă. Matei își așază degetele pe claviatură și descifrează partitura. E atent la notele de pe portativ și uită de poziția degetelor. Doamna îl ceartă. Se ridică și merge la dulap. Se întoarce și se așază din nou lîngă el. Și‑a luat o cafea. A adus cocoloașele de hîrtie și bățul. E subțire, o nuia verde de cireș, pe care se văd încă mugurii. De primăvară. Doamna îl pune să ia în pumni cocoloașele de hîrtie. Matei se străduiește să cînte cu cocoloașele în pumni, pentru a obține poziția corectă a degetelor. Greșește o notă și doamna îl atinge peste degete cu bățul. Matei nu clipește. În colțul ochilor i se ivește o lacrimă și strînge din dinți. Lacrima se prelinge pe obraz, apoi se usucă. Doamna nu o vede. Ploaia de afară se amestecă cu sunetul notelor. Doamna îl oprește. Lovește cu diapazonul marginea pianinei și îl pune să asculte sunetul perfect. Matei aude sunetul ploii. S‑a întunecat de tot, norii au acoperit ca o pilotă groasă cerul. Ploaia se izbește de fereastră. Se simte mirosul intens de cafea. Picurii ploii sînt plăcuți. Cad săltăreți, ca degetele lui Matei pe clape. Greșește o notă și simte nuiaua pe degete. Lui Matei îi e frig la picioare. Nu i‑a dat și șosete, tălpile i‑au înghețat. Doamna rotește într‑o mînă bățul. Matei cîntă Liszt și simte mirosul cafelei.”
Ceea ce ați citit mai sus este o autocitare, dintr-un roman mai vechi de-al meu, Partaj. Mi-am permis să o fac nu pentru a-mi face reclamă, ci pentru că în fragmentul acesta am descris o situație reală, autobiografică, ce se leagă de un context recent în care m-am aflat. Iată despre ce este vorba. Deunăzi a fost Ziua Educației, care se sărbătorește la noi ca zi liberă. Firește, peste tot au apărut diverse urări, care mai de care mai fastuoase și mai formale, mai festive, mai încuiate în limbaj de lemn. Personal, nu prea pot face față festivismelor cu aer scorțos, și să nu se înțeleagă de aici că nu pot prețui sau că nu prețuiesc fondul cultural, profesional sau social al acestora. Sînt un tip mai casual, deși știu să port și costum scump, uneori chiar o fac cu plăcere, dacă nu trebuie să stau și cu un băț înfipt în fund. Cine m-a auzit vorbind la vreo festivitate știe că prefer să fac o glumă sau să spun două vorbe lipsite de formalism, scuturate de rumegușul limbajului de lemn, din inimă și poate citînd vreun vers al unui poet contemporan. De aceea, nu mă dau în vînt nici după postarea, cu ocazia unor astfel de zile festive, a unor gînduri înălțătoare și pompos formulate, pe rețelele sociale. Am ales, totuși, să postez ceva, cu ocazia zilei respective, și aici veți vedea legătura cu citatul din roman: B. era prof de geogra. Avea un indicator lung, cu care te pălea peste orice. Mai știa să te prindă de obraz și să strîngă între degete pielea pînă îți dădeau lacrimile, în timp ce el își bomba obrazul cu limba împinsă în el, pe interior. M. era profă de fizică. Ținea toată ora cu fața spre tablă. Era mică. Dacă se umplea tabla, întreba: acum unde să mai scriu? Dacă-i răspundeai: „În spatele tablei, doamnă!“, se făcea că nu aude. G. era profă de pian. Avea un liniar cu care te lovea peste degete, dacă nu le țineai cum trebuie pe clape. Știa să te tragă de perciuni pînă cînd te subțiai de durere. H. era prof de... P. era prof de... La mulți ani, profesorilor! Nu fiți ca B., ca M., ca G. etc.
Ați recunoscut-o pe profesoara de pian. Inițiala G., fictivă, de altfel, a fost nefericit aleasă de mine, căci, în fapt, Elena Groza este profesoara care i-a urmat celei cu joarda în educația mea muzicală, iar ea a reușit să mă facă să iubesc muzica și pianul și mi-a fost apropiată cu întreaga ei familie în toată formarea mea. Dar cea cu joarda mi-a rămas în amintire ca o scorpie. Un om frustrat, chinuit de demonii săi, pe care îi revărsa și asupra elevilor, deși știa multă muzică. Și ceilalți doi despre care vorbeam au existat. Au mai existat și alții.
Ce vreau să spun, însă. Că din postarea mea, unii au ales să vadă acest așa-zis oprobriu public la adresa profesorilor, nu urarea mea din final. Apoi, că unii au ținut să îmi argumenteze că profesorii lor care făceau crize la ore, urlau și îi înjurau uneori, au fost modelele lor, pentru că le-au insuflat și pasiune pentru vreo materie oarecare. Că nu erau niște pedagogi execrabili, ci doar nu suportau stupiditatea.
Ei bine, am mari rezerve despre profesorii care nu suportă stupiditatea. Chiar și față de cei care nu suportă și disprețuiesc prostia. Și cu atît mai mari rezerve am față de calitatea de modele a acestor profesori, care au insuflat dragoste de vreo materie. Tare mă tem că, odată cu eventuala dragoste față de materie, au insuflat și o doză de rigiditate și de intoleranță, care rămîne impregnată în pielea structurii interioare a celor ce-i iau ca modele. Mă scuzați, dar mă lipsesc, ca părinte, de un astfel de model, oricît de fascinant poate deveni în momentele lui de discurs academic despre literatură sau despre chimie. Aș mai putea da exemple, aș mai putea dezvolta. Dar poate e mai bine să le las pentru literatură. Prefer, oricînd, un Jerry jucăuș, decît un Tom scorțos și furios.
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.
