Tiriplic
Cuvîntul tiriplic are în limbajul colocvial-argotic de azi sensuri surprinzător de îndepărtate de înțelesul său etimologic. După cum a arătat Lazăr Șăineanu în Influența orientală asupra limbei și culturei române (1900), substantivul comun a fost împrmutat din turcă (din tire-iplik), denumind inițial un „fir răsucit de bumbac mercerizat sau de mătase, alb sau colorat, folosit la țesut, la brodat sau la împletit” (Micul dicționar academic). Din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea s-au păstrat, mai ales în documente negustorești, numeroase atestări ale cuvîntului cu sensul său concret: ciorapi de tiriplic, cearșaf cu împletituri de tiriplic etc. De sensul etimologic se leagă și expresia (astăzi uitată) a merge tiriplic, adică „a merge foarte bine” – ca echivalent pentru a merge șnur sau strună („Treaba, pot să zic, / Merge tiriplic”, Orășanu). De acest sens s-a îndepărtat mai întîi poezia populară, folosind cuvîntul în versul-clișeu Frunză verde (sau foaie verde) tiriplic. Asocierea frunzei cu tiriplicul pare destul de absurdă (spre deosebire de frunza verde de mărar sau de trifoi), dar substituția s-a produs probabil datorită elementului comun fir (de iarbă – foaie verde fir mohor – sau de bumbac). Tiriplic rimează adesea cu mic, colnic etc.: („Foaie verde tiriplic, / De cînd eram copil mic, / Doina o știu, doina o zic”; „Foaie verde tiriplic, Trece Leana pe colnic” (texte culese de la lăutari, publicate de Gr. Tocilescu în Materialuri folkloristice, 1900). Cuvîntul s-a păstrat și în onomastică (ca nume de familie provenit foarte probabil dintr-o poreclă).
La mare distanță de aceste sensuri și utilizări ale cuvîntului se află atestări mai recente, provenind mai ales din registrul oralității, ale formelor variabile și instabile tiriplic, tiriplici, tiriplică sau tiriplice. George Volceanov a înregistrat forma tiriplici în Dicționarul de argou al limbii române (2006), cu definiția „persoană lipsită de importanță și inofensivă; om de rînd”. Tiriplic sau (cu substituție de terminație) tiriplici e un tipic termen peiorativ pentru un om oarecare, dintr-o serie deschisă în care intră și agarici sau păcălici. Sensul insultelor este instabil; pentru Eugen Suciu (Influența turcă asupra limbii române, 2010), tiriplic este și „om șmecher, șiret, care recurge la manevre dubioase”. Citate recente (în care cuvîntul apare mai ales în comentariile anonime ale cititorilor) ilustrează mai puțin forma tiriplic – „un tiriplic subordonat” (catavencii.ro), „un tiriplic de amploaiat bruxellez” (contributors.ro) – și mai mult varianta tiriplici: „a ajuns un tiriplici fără onoare și demnitate” (gsp.ro), „este doar un tiriplici aciuat pe lîngă putere” (tolo.ro), „un tiriplici ușor de cumpărat” (ziare.com). Destul de des cuvîntul apare la plural, formă care neutralizează diferența dintre tiriplic și tiriplici: „iacătă-i la interval şi pe tiriplicii politichiei ieşene!” (ziaruldeiași.ro), „instituțiile importante au fost invadate de politruci, tîlhari, tiriplici și analfabeți” (ibidem); „tiriplicii care ne conduc” (expressdedunare.ro); „a apărut (...) și un tiriplic gigist” (gsp.ro).
Ca mulți alți termeni peiorativi, tiriplic (cu variantele sale) se aplică, mai rar, și obiectelor considerate de proastă calitate: „e un tiriplici de telefon” (forum.softpedia.com); „mai bine ia un tiriplici de trepied de 50 lei” (ibidem); „un tiriplici de mașină” (totnoi.ro); „sînt pentru mașini cu motoare puternice, nu pentru tiriplice cu motor de 1 virgulă” (ziare com). În special formele feminine – tiriplice și tiriplică – par să dezvolte diferite sensuri depreciative și comice, dintre care unele sînt mai greu de reprodus.
Sensurile depreciative au apărut cel mai probabil din cauza formei cuvîntului, a sugestiilor comice pe care le produce combinația sa de sunete repetate și nu tocmai eufonice, prezente în numeroase contaminări. Dicționarul-tezaur nu cuprinde dezvoltările peiorative ale cuvîntului tiriplic, dar înregistrează forme ca tiriplișcă, „nume dat unor vehicule de mai mică importanță” (atestat în Muntenia, în Glosarul regional Argeș al lui D. Udrescu, 1967) sau tiripleașcă.
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
